1David, în fața Domnului, S-a dus, să ceară sfatul Lui: „Spre Iuda, oare, să apuc, Și-n vreo cetate, să mă duc?” „Du-te” – răspunse Dumnezeu. „Unde anume, să merg eu?” – David, în urmă, a-ntrebat, Iar Domnul i-a răspuns, de-ndat’: „Du-te-n Hebron”. David s-a dus
2Și a făcut precum i-a spus Domnul. Atunci când a plecat, Nevestele și le-a luat: Pe-Ahinoam din Izreel, Și-Abigail de la Carmel, Care – așa precum se știe – A fost a lui Nabal soție.
3Și oamenii și i-a luat David, atunci când a plecat. Cu toți au mers de au șezut, În al Hebronului ținut.
4Atunci, bărbații cei pe care Țara lui Iuda-n ea îi are, La David s-au înfățișat Și-apoi l-au uns ca împărat Peste-a lui Iuda seminție, Precum și peste-a lui moșie. David fusese înștiințat Că Saul fost-a îngropat, De către oamenii pe care, Iabes, din Galaad, îi are.
5Îndată, David a trimis, La Iabes, soli care au zis: „De Domnul, binecuvântați, Să fiți mereu, căci arătați Bunăvoință. Am văzut, Ce faptă bună ați făcut Când pe al vostru împărat – Pe Saul – voi l-ați îngropat!
6Domnul, cu voi, mereu să fie! S-arete doar credincioșie Și bunătate, pentru voi! Să știți dar, că și eu, apoi, Mereu, am să vă fac doar bine, Căci ne-ncetat, seama voi ține De tot ceea ce ați făcut, Căci pentru-aceasta, v-am plăcut.
7Să vă purtați cu vitejie Și întărite să vă fie Brațele voastre. Negreșit, Saul – acuma – a murit, Iar eu sunt uns ca împărat Și peste Iuda-s așezat.”
8Tocmai în acel timp, Abner – Cel care, fiu, îi e, lui Ner, Și care fost-a cel mai mare Peste oștirea cea pe care Saul, cu sine, o avuse – Pân’ la Mahanaim se duse. Pe Iș-Boșet, cu el, l-a dus – Fiul lui Saul – și l-a pus
9Acolo-apoi, drept împărat, În Galaad înscăunat, Peste-ntreg neamul Gheșurit, Apoi peste cel Beniamit, Peste-al lui Efraim popor, Peste orice locuitor Care se află-n Izreel, Și peste-ntregul Israel.
10Când Iș-Boșet s-a așezat, În Israel, ca împărat, Patru decenii a-mplinit, Și-apoi, doi ani, a-mpărățit. Casa lui Iuda a rămas Cu David doar, în acel ceas,
11Și șapte ani și jumătate – În a Hebronului cetate – David, în Iuda, s-a aflat Și a domnit, ca împărat.
12Cu oastea, a ieșit Abner – Cel care, fiu, îi e, lui Ner. Oamenii care-l însoțeau, Lui Iș-Boșet, slugi, îi erau. De la Mahanaim, plecară Și-n mare grabă se-ndreptară Spre Gabaon, să-l cucerească Și-n urmă, să îl nimicească.
13Ioab, fiul Țeruiei, care Era-nsoțit de-o oaste mare – Cel cari, lui David, i-a slujit – Tocmai atuncea a ieșit Și cu-ai săi oameni de război, Spre Gabaon s-a dus apoi. Oștirile s-au întâlnit Și față-n față s-au oprit, Chiar lângă iazul cel pe care, ‘Nainte-i, Gabaonu-l are.
14Abner, pân’ la Ioab, s-a dus Și-apoi, în acest fel, i-a spus: „Ia niște tineri, de îndată, Și-n fața noastră, să se bată!” Ioab răspunse: „Foarte bine. Iau niște tineri, de la mine, Și am să-i pun, acum, de-ndată, Cu ai tăi oameni, să se bată.”
15Pe doișpe tineri i-a ales Abner și-n urmă, i-a trimes Să lupte cu acei pe care, Ioab, ca să-i trimită, are. Doișpe din Beniamin erau Și pentru Iș-Boșet luptau. David, tot doișpe, a avut.
16Apoi, când lupta a-nceput, De capete s-au apucat Oștenii și și-au împlântat Sabia-n coaste. Negreșit, Cu toți, îndată, au pierit. Când au văzut ce s-a-ntâmplat, Acelui loc, nume, i-au dat „Helcat-Hațurim”, cari – tradus – E „ Locul Săbiilor ”, spus.
17Luptele care s-au purtat În acea zi, s-au arătat Aprige-a fi. În acest fel, Oștirile lui Israel – Cari au avut, în fruntea lor, Pe Abner, drept conducător – Bătute-au fost, de cei pe care, David, drept slujitori, îi are.
18Acolo-alăturea de ei, Erau feciorii Țeruei: Ioab, întâiul s-a chemat, De Abișai era urmat, Iar cel din urmă este cel Cari se numise Asael. Acesta fost-a, bunăoară, Iute ca și o căprioară.
19El, pe Abner, l-a urmărit, Neabătut, necontenit.
20Abner, în urmă, s-a uitat; Când l-a văzut, l-a întrebat: „Nu ești, cumva, tu, Asael?” „Ba da, eu sunt” – răspunse el.
21Abner i-a zis: „Pleacă, îndată! Nu mă mai urmări, ci – iată – Ia-o spre stânga – nu mai sta – Sau ia-o către dreapta ta! Prinde un tânăr, dintre-ai mei, Cari poartă armele! Să-l iei, Iar după-aceea, înapoi, Te-ntoarce-n tabără, la voi!”
22Dar Asael nu s-a-nvoit, Ci pe Abner l-a urmărit. Abner a zis iar: „Pleacă-ndată! Nu mă mai urmări, căci – iată – Este păcat să te lovesc Și la pământ să te trântesc. Cum aș putea să îmi ridic Fața apoi, și ce să-i zic Fratelui tău Ioab? Mai bine, Nu te mai ține, după mine!”
23Dar Asael nu s-a-nvoit Și-atuncea Abner l-a lovit, Cu sulița. Ea l-a străpuns, Și-adânc, în pântec, i-a pătruns, Încât prin spate i-a ieșit, Iar Asael a și murit. Cei care-acolo ajungeau, La al său trup, speriați, priveau.
24Ioab și Abișai porniră Și pe Abner îl urmăriră. Când soarele a asfințit, La coasta Ama, au sosit, Aflată-n fața Ghiahului, Privind în lungul drumului Care se-ndreaptă, prin câmpie, Spre-a Gabaonului pustie.
25Fiii lui Beniamin, de-ndat’, La drum, pe Abner l-au urmat. O ceată au alcătuit Și pe un deal, au poposit.
26Ioab a fost, apoi, chemat, De Abner, care-a cuvântat: „Oare, mereu, va sfâșia, Nesățioasă, sabia? De ce nu poți pricepe dar, Că la sfârșit, va fi amar? Când oare, o să încetați, Să-i urmăriți pe-ai voștri frați?”
27„Viu este Domnul” – a rostit Ioab – „că de n-ai fi vorbit Așa precum ai cuvântat, Oamenii mei – neîncetat – Pe ai lor frați, i-ar fi gonit Până când zori-ar fi venit.”
28Ioab, în urmă, s-a sculat Și-apoi din trâmbiță-a sunat. Atunci, poporul s-a oprit Și nimeni n-a mai urmărit Pe oamenii din Israel, Iar lupta s-a sfârșit astfel.
29Abner – cu toți ai săi – plecase Și spre câmpie se-ndreptase, Voind să meargă înapoi, Către Mahanaim. Apoi, Peste Iordan ei au trecut Și-n acest fel au străbătut Bitronul tot, și-au izbutit – Când zorii zilei au venit, Și când pe câmp roua se lasă – Cu bine, să ajungă-acasă.
30Ioab și-a strâns oastea apoi, Și-a mers spre casă, înapoi. Nouășpe inși, acum, lipseau, Dintre acei care erau Cu el – în luptă – la-nceput. Printre cei care au căzut, S-a numărat și Asael.
31Cei ce-au pierit – din Israel – Au fost trei sute și șaizeci. Bărbați-aceia erau deci, Din Beniamin. Oșteni erau, Și toți, pe Abner, îl slujeau.
32Trupul lui Asael, luat A fost apoi și îngropat Pe-al Betleemului pământ, În al tatălui său mormânt. Ioab – și cu ai săi – plecase Și spre Hebron se îndreptase. Întreaga noapte au umblat Și-abia doar când s-au revărsat Ai zile zori, au izbutit, Ca la Hebron, să fi sosit.