1Mi se frânge duhul, mi se sting zilele: mormintele sunt pentru mine.
2Oare nu sunt batjocoritori în juru‐mi și nu locuiesc oare ochii mei în mijlocul jignirilor lor?
3Pune, te rog, chezășie; dă‐mi un zălog la tine: cine va da mâini cu mine?
4Căci le‐ai ascuns inima de pricepere: pentru aceea nu‐i vei înălța.
5Cine dă pe prieteni la pradă i se vor topi ochii copiilor.
6Și m‐a făcut de pomină popoarelor și am ajuns ca un scuipat în față.
7Și mi se întunecă ochiul de întristare și toate mădularele mele sunt ca o umbră.
8Cei drepți se vor uimi de aceasta și cel nevinovat se va aprinde împotriva celui nelegiuit.
9Dar cel drept își va ține calea și cel cu mâinile curate va crește în putere.
10Dar cu adevărat voi toți, vă rog, veniți iar: și nu voi găsi un singur om înțelept între voi.
11Zilele mele au trecut, mi‐au nimicit planurile, chiar averile inimii mele.
12Ei prefac noaptea în zi: își închipuie lumina aproape în fața întunericului!
13Dacă aștept, Șeolul îmi este casa; îmi aștern culcușul în întuneric;
14strig gropii: Tu ești tatăl meu! Viermelui: Tu ești mama mea și sora mea!
15Unde‐mi este atunci nădejdea? Da, nădejdea mea cine o va vedea?
16Se va pogorî la zăvoarele Șeolului, când vom avea totodată odihnă în pulbere.