1Oare nu este [numai] zbucium pentru om pe pământ și zilele sale nu sunt ca zilele celui tocmit?
2După cum sclavul tânjește după umbră și cel tocmit așteaptă plata lui,
3așa este moștenirea mea: luni zadarnice și nopți de chin mi-au fost rânduite.
4Dacă mă culc, îmi spun: «Când mă voi ridica?». Dar noaptea se lungește și mă satur de zvârcolire până în zori.
5Carnea mea este acoperită de viermi și crustă de pământ, pielea mea se crapă și puroiază.
6Zilele mele trec mai repede decât suveica și se termină fără speranță.
7Amintește-ți că zilele mele sunt o suflare și ochii mei nu se vor mai întoarce să vadă binele!
8Ochiul celui care vede nu mă va zări; ochii tăi vor fi spre mine, dar eu nu voi mai fi.
9Așa cum se risipește norul și se duce, tot așa cel care coboară în Șeól nu se mai ridică.
10Nu se va mai întoarce în casa lui și nu-și va mai recunoaște locul.
11De aceea, nici eu nu-mi voi ține gura, voi vorbi în strâmtorarea sufletului meu, mă voi plânge în amărăciunea inimii mele.
12Oare sunt eu o mare sau un monstru, ca să pui pază peste mine?
13Ziceam: «Patul meu mă va mângâia și așternutul meu îmi va ușura durerea».
14Mă înspăimânți prin vise și mă îngrozești prin viziuni.
15Sufletul meu preferă sufocarea, moartea, decât oasele mele.
16Refuz: nu vreau să mai trăiesc niciodată! Lasă-mă, căci zilele mele sunt deșertăciune!
17Ce este omul că-l faci așa de mare și că îl pui la inimă,
18că îl vizitezi în fiecare dimineață și în orice clipă îl pui la încercare?
19De ce nu-ți iei privirea de la mine și nu mă lași nici să-mi înghit saliva?
20Am păcătuit: ce am făcut împotriva ta, tu, care-l plăsmuiești pe om? De ce m-ai pus ca țintă pentru tine, încât am devenit povară pentru mine?
21De ce nu îndepărtezi răzvrătirea mea și nu treci cu vederea peste nelegiuirea mea? Acum, mă voi culca în țărână, mă vei căuta, și nu voi mai fi”.