1Apoi, din nou când am privit, Un sul de carte, am zărit, Deasupra mea cum a zburat.
2Îngerul, iar, m-a întrebat: „Ce vezi acuma, bunăoară?” „Un sul de carte, care zboară” – Răspuns-am eu. „Măsura lui – Adică cea a sulului – De zece coți e în lățime Și douăzeci e în lungime.”
3El mi-a vorbit: „Sulul ce zboară Este blestemul de pe țară, Pentru că – după cum s-a zis Și după cum, în el, e scris – Cel care-i hoț pentru că fură, Precum și cel care strâmb jură, Vor fi zdrobiți de peste fire Căci șterși sunt, cu desăvârșire.
4Iată ce-a zis Acel pe care, Drept Domn al ei, oștirea-L are: „Eu îl trimit le cel ce fură Și la acel care strâmb jură În al Meu Nume sfânt. Astfel, În casă le va intra el Și are să le-o nimicească Cu tot ce o să se găsească În ea, cu piatra ce-a zidit-o Și lemnele ce-au căptușit-o.”
5Îngerul care mi-a vorbit, Spre mine-n urmă a venit Și m-a-ndemnat zicând: „Privește, Și spune-mi dar, ce se zărește Că iese din locul acel.”
6Eu am privit și-am zis astfel: „Ce e, ceea ce se zărește?” El îmi răspunse-atunci: „Privește, Căci iese efa! Ea arată Nelegiuirea adunată În țara lor.” Eu m-am uitat
7Și un talant am observat, Care din plumb era făcut. Și o femeie am văzut, Care în efă se găsea.
8Îngeru-a zis, privind la ea: „Aceasta e nelegiuirea Cari împânzit-a toată firea!” În urmă, s-a apropiat Și-un brânci, femeii, el i-a dat, Încât aceasta, am văzut, Cum că în efă a căzut. După aceea a luat Plumbul și-apoi l-a aruncat Pe gura efei și astfel Capac ajunse a fi el.
9Pe urmă, iarăși am privit Și iată că am mai zărit Două femei care zburau. Cu vântul în aripi erau Și-mi păreau aripile lor Ca ale cocostârcilor, Când efa fost-a ridicată Și-ntre cer și pământ purtată.
10Atunci, spre înger am privit Și să-l întreb am îndrăznit: „Unde duc efa ‘ceea?” El
11A cuvântat în acest fel: „În țara care e chemată Șinear, va fi ea așezată. Îi vor zidi o casă care Îi va fi loc de așezare,”