Zechariah 14
1 „Iată dar că se pregătește Și ziua Domnului sosește Și fi-va prada dobândită, În al tău mijloc împărțită.
2 Voi strânge neamurile toate Cari pe pământ vor fi aflate Și spre Ierusalim apoi, Le voi trimite, cu război. Cetatea lui va fi luată De oastea astfel adunată. Casele fi-vor jefuite, Femeile batjocorite Și înrobită, jumătate Are să fie din cetate. Dar va scăpa o rămășiță Din a poporului lui viță.
3 Chiar Domnul Se va arăta, În acea zi și va lupta – Atunci – în fața tuturor Popoarelor neamurilor, Cum a luptat – precum se știe – În ziua cea de bătălie.
4 Pe muntele Măslinului, Va sta piciorul Domnului În ziua ‘ceea, negreșit. Muntele e la răsărit, Privind din înălțimea lui Fața Ierusalimului. Muntele fi-va despicat. În două el va fi tăiat: O parte către răsărit, Iar alta către asfințit Și se va face-o vale mare. Jumate muntele-apoi are Spre miazănoapte-a se lăsa, Iar cealaltă parte a sa, Spre miazăzi va fi lăsată.
5 În valea-n acest fel formată În munții Mei, veți fugi voi, Căci până la Ațel, apoi, Are să se întindă ea. Ca-n vremile lui Ozia – Cel ce în Iuda a domnit, Când de cutremur ați fugit – La fel și-atunci fugi-veți voi. Se vor sfârși toate și-apoi, Are să vină Domnul meu, Cel care-mi este Dumnezeu. Atunci când are să sosească, Toți sfinții au să-L însoțească!
6 Dar acea zi când o să vină, În lume nu va fi lumină, Iar stelele strălucitoare Se vor ascunde-ngraba mare.
7 Va fi o zi deosebită, De către Domnul rânduită. Nu va fi zi, dar – totodată – Nu va fi noapte-ntunecată. Dar când va fi vremea de seară, Se va vedea lumina, iară.
8 Când vremea ‘ceea o să fie, O să se vadă, apă vie, Cum din Ierusalim țâșnește, Căci din cetate izvorăște. Din astă apă, jumătate, Spre mările-n apus aflate, O să pornească – negreșit – În timp ce către răsărit, Spre mările acolo-aflate, Va curge altă jumătate. Așa are să fie-n vară Și tot la fel, în iarnă, iară.
9 Domnul va fi încoronat, Peste pământ, drept Împărat. Singurul Domn va fi în lume Și-asemeni fi-va al Său Nume.
10 Precum e șesul cel pe care Valea Iordanului îl are, Așa va fi țara, pornind Din Gheba, la Rimon sosind, În părțile cele aflate La miazăzi de-acea cetate Care-i Ierusalim chemată. Cetatea fi-va înălțată Și-n liniște învăluită, Din poarta care e numită Drept „a lui Beniamin” pornind, La poarta cea dintâi sosind, Până la poarta unghiului, Până în fața turnului Pe care l-a-nălțat acel Ce se chema Hananeel Și pân’ la teascurile care Cel ce e împărat le are.
11 Cei cari atuncea se vădesc Că în Ierusalim trăiesc Nu vor mai auzi blesteme Și de nimic nu se vor teme, Pentru că pace o să fie Și liniște, pentru vecie.
12 Iată urgia pregătită De către Domnul, hărăzită Popoarelor care, apoi Au să pornească cu război, Către Ierusalim: lovite Ajunge-vor, pe negândite, De o putreziciune mare. Cât încă fi-vor în picioare, Carnea o să le putrezească. Gurile au să se golească Prin putrezirea limbilor; Găvanele ochilor lor, Goale ajunge-vor de-ndat’, Căci ochii se vor fi uscat.
13 În acea zi – fără-ndoială – Va arunca învălmășeală Domnul, în rândul tuturor Popoarelor neamurilor, Încât oștirile lor toate, Doar între ele se vor bate.
14 Pe Iuda o să îl găsim Că luptă la Ierusalim, Strângând averea tuturor Popoarelor neamurilor Cari împrejur vor fi aflate. Atunci, straie nenumărate, Va strânge. Aur va avea Și mult argint de-asemenea.
15 Lovite de acea urgie, Și animalele-au să fie, Cari însoțesc tabăra lor, Aceea a popoarelor. Măgari, catâri, cai sau cămile Și vite – în acele zile – Răpuse toate au să fie, De valu-acela de urgie.
16 În urmă, toți aceia care Vor rămânea, dintre popoare, Au să se-ndrepte către voi, Căci la Ierusalim, apoi – An după an – ei au să vină Ca împreună toți să țină A corturilor sărbătoare Și să-I aducă închinare Celui care e așezat Pe scaunul de împărat, Drept Împărat al tuturor, Precum și Domn al oștilor.
17 Atunci când întâmpla-se-va Că la Ierusalim, cumva, Una din casele pe care Fața pământului le are Nu va veni, Domnul – apoi – Nu are ca să îi dea ploi, Pentru că ea nu s-a-nchinat La Cel ce este așezat Drept Împărat al tuturor, Precum și Domn al oștilor.
18 Atunci când întâmpla-se-va Că la Ierusalim, cumva, Una din casele pe care Țara Egiptului le are Nu va veni, Domnul – apoi – Nu are ca să îi dea ploi. Lovită ea are să fie De către-a Domnului urgie, La fel precum lovite sânt Și casele de pe pământ Care la Domnul n-au venit Și care nu au prăznuit A corturilor sărbătoare.
19 Asta-i pedeapsa cea de care, Egiptul parte va avea Și neamurile-asemenea Care la Domnul n-au venit Și care nu au prăznuit A corturilor sărbătoare, Alături de alte popoare.
20 Când acea zi are să vie, Drept „Sfinți ai Domnului!” va scrie Chiar și pe zurgălăi-aflați, Pe frâu de cai, stând atârnați. Precum potirele în care Se-aduce jertfa, la altare, Vor fi oalele Domnului Care se află-n Casa Lui.
21 Iată că oalele pe care Țara lui Iuda-n ea le are – La care sunt adăugate Cele-n Ierusalim aflate – Vor fi-nchinate Domnului, Aflându-se în slujba Lui, Căci El e Domn al tuturor, Precum și Domn al oștilor. Cei care au să-I dăruiască Lui, jertfe, au să se slujească Numai de oalele acele, Ca să își fiarbă carnea-n ele. În Casa Domnului pe care, În fruntea ei, oștirea-L are, Atunci nu vor mai fi găsiți Aceia cari sunt Canaaniți.