Romans 4
1 „O întrebare-acuma am: Strămoșul nostru – Avraam – Ce a putut primi el, oare, Doar prin credința ce o are?
2 Avram – dacă e socotit, Prin fapte, drept neprihănit – Se poate lăuda, mereu, Dar nu față de Dumnezeu.
3 Mai țineți minte ce s-a zis, Ceea ce, în Scripturi, s-a scris? „Avram, pe Domnul, L-a crezut Și, acest lucru, a plăcut; Iar Dumnezeu l-a socotit Precum că e neprihănit.”
4 Aceluia care lucrează, O plată i se datorează, Iar plata ce-i e cuvenită, Nu îi e, drept har, socotită, Căci plata care i s-a dat Îi este dreptul datorat.
5 Acuma dar, omul acel Cari nu lucrează, însă, el, Credință numai, dovedește, În Cel care îl socotește – Pe păcătos – neprihănit, Ajunge-va ca socotit Să-i fie felul de gândire – Credința lui – neprihănire.
6 David îi spune „fericit”, Celui pe cari, neprihănit, Ajunge-a-l socoti, mereu – Fără de fapte – Dumnezeu.
7 „Ferice este” – zice el – „Neîncetat, de omu-acel Cu făr’delegi și cu păcate, Acoperite și iertate!
8 Ferice e de omul care, În seamă, Dumnezeu nu are Să îi mai țină nici un rău, Iertându-l de păcatul său.”
9 Dar astă „fericire”, oare, O au numai aceia care Se află, împrejur, tăiați, Sau poate și cei netăiați? Căci zicem – cum am amintit – Că „lui Avram, i-a socotit Domnul, credința arătată, Neprihănire”. Totodată,
10 Întreb: cum i s-a socotit Credința? După ce-a primit Tăierea, precum Legea cere, Sau înainte de tăiere? Nu când era-mprejur tăiat, Ci pe când fost-a netăiat.
11 Tăierea împrejur – știți voi – Dată drept semn i-a fost, apoi, Ca o pecete ce-a-ntărit Neprihănirea ce-a primit Prin crezul ce l-a arătat, Pe când fusese netăiat. Și toate-acestea, fraților, Spre a fi tatăl tuturor Celor ce cred, dar netăiați, Sunt, împrejur, acum, aflați, Ca să le fie socotită – Și lor – credința dovedită, Neprihănire. Totodată,
12 Avram trebuie a fi tată Și pentru cei cari, netăiați, Sunt, împrejur, acum, aflați, Care credință-au arătat Și care, astfel, au călcat Pe urma ce a fost lăsată De către-Avram – al nostru tată – Pe vremea când, nimeni, din jur, Nu se tăiase, împrejur.”
13 „Făgăduința Domnului, Pentru Avram și toți ai lui – Pe baza cărei, avem știre, Că lumea-i fi-va moștenire – Într-adevăr, n-a fost făcută Pe baza Legii, ci ținută Numai pe-acel temei pe care, Neprihănirea doar îl are Și care este dobândită Printr-o credință dovedită.
14 Căci dacă sunt moștenitori Doar cei ce-s aparținători De Lege – și se țin de ea – Credința nu va mai avea Nici o valoare-atunci, căci iată, Zadarnică ea se arată, Iar dacă e zădărnicită, Făgăduința-i nimicită.
15 Pentru că Legea, cum se știe, Aducătoare-i de mânie. Unde nu-i lege, se-nțelege Că nu vor fi călcări de lege.
16 Moștenitori – s-aveți știință – Făcuți vor fi, doar prin credință, Căci se dorește, așadar, Ca ei, făcuți a fi, prin har, Pentru a fi chezășuită Făgăduința dăruită Întregii seminții, pe care, Părintele Avram o are: Nu numai pentr-o seminție, Care – așa precum se știe – Sub Lege-acuma, e aflată, Ci și pentru aceea dată Doar de credința ei cea mare, Cari este asemănătoare Cu-a lui Avram, al nostru tată –
17 Așa precum s-a scris odată: „Te-am rânduit, ca tu să vii Și, pentru mulți, tată, să fii.” În fața Domnului, astfel, Tată al nostru, este el, Căci el, pe Domnul, L-a crezut Și, prin credință, a știut Că El, pe morți, îi înviază, Că-n fața Lui se-nfățișează Lucruri care nu au ființă, Venind după a Sa voință.
18 Nădăjduind neîncetat – Și-atunci când nu s-a arătat Nici o nădejde – a crezut Și-n felu-acesta a putut S-ajungă, multor neamuri, tată, Precum i s-a promis odată: „Nespus de mult, te voi sălta Și voi spori sămânța ta”.
19 Și pentru că s-a dovedit Tare-n credință, n-a privit La trupul său ce-mbătrânise – Aproape-un secol împlinise – Și nici la Sara, cari, nici ea, Copii, să aibă, nu putea.
20 Nicicând, Avram nu s-a-ndoit, De ce i-a fost făgăduit, De Dumnezeu – prin necredință – Ci tare, în a sa credință, Slavă I-a dat, lui Dumnezeu,
21 Încredințat, că El, mereu, Tot ceea ce făgăduiește, Cu siguranță, împlinește.
22 Astfel, credința lui vădită, „Neprihănire-i socotită”.
23 Cuvintele care s-au scris – Adică ceea ce v-am zis, Cum că „credința-i dovedită, Neprihănire-i socotită” – Nu-i pentru el doar, căci, apoi,
24 Scrise au fost și pentru noi, Care, în urmă, am venit, Ca să ne fie socotit Și crezul nostru-n acest fel, Pentru că noi credem în Cel Cari, din mormânt, L-a ridicat Pe Domnul nost’, când L-a-nviat, Din moarte, pe Hristos Iisus.
25 El a fost dat, precum am spus, Pentru a noastră făr’delege Și a-nviat – se înțelege – Pentru că fost-am socotiți A fi și noi, neprihăniți.”