Romans 2
1 „Deci, omule ia seama bine – Oricine-ai fi și cum te-ai ține – Când judeci pe altcineva, Să nu gândești că tu, cumva, Ai să te dezvinovățești; Căci tu singur te osândești, Atuncea când ai arătat Că, pe alt om, l-ai judecat; Căci dacă judecăți rostești, Același lucru-l săvârșești.
2 Noi știm dar, despre Dumnezeu, Că judecata Lui, mereu, Față de cei ce-au îndrăznit Așa ceva de-au săvârșit, E potrivită, ne-ncetat, Cu adevărul arătat.
3 Deci, omule crezi tu, cumva, Că judecând pe-altcineva – Atuncea când a săvârșit Ăst lucru – că vei fi scutit – Dacă tu faci asemeni lui – De judecata Domnului?
4 Sau poate că disprețuiești Tu, bogățiile cerești, Ale îngăduinței Lui Și a răbdării Domnului, Care-i atât de-ndelungată? Dar, bunătatea arătată, De Dumnezeu, nu ți se pare, Că a-ndemnat, pe fiecare, Către o stare de căință, Adică înspre pocăință?
5 Dar, cu-mpietrirea arătată – În a ta inimă-adunată – Ai să-ți aduni tu, bunăoară, Neîncetat, doar o comoară, Ce este plină de mânie, Pentru-acea zi ce va să vie, În care fi-va arătată Adevărata judecată, Pe care-o face Dumnezeu,
6 Și cari va răsplăti, mereu, Doar după faptele pe care, Acum, le face fiecare.
7 Anume, grijă va avea, Atuncea, El, ca să le dea, Viața cea veșnică, cerească, Celor ce au să dovedească Precum că ei au căutat, Prin stăruință, ne-ncetat, În bine doar – strunindu-și firea – Slava și cinstea, nemurirea.
8 De-asemenea, va da mânie, Iar – totodată – și urgie, Celor care, din duh de ceartă – Necontenit – doar rău, se poartă, Cari – îndârjiți – se-mpotrivesc La adevăr și dovedesc Că sunt mânați de a lor fire, Să-asculte de nelegiuire.
9 Mare necaz și strâmtorare Veni-va, peste fiecare, Peste cei cari se dovedesc Precum că rele săvârșesc: Întâi, Iudeul e lovit, Iar apoi Grecul, negreșit.
10 Pace și slavă, cinste mare, Veni-va, peste fiecare Dintre acei ce se vădesc Că, binele, îl săvârșesc: Întâi, peste Iudeu și-apoi Și peste Grec, mai înapoi.
11 Voiesc să știe fiecare, Că, în vedere, nu se are, Nicicând, ‘naintea Domnului, Felul sau fața omului.
12 Cei care au păcătuit Când fără lege s-au vădit, Pieri-vor toți – se înțelege – Dar au să piară fără lege. Acei care-au păcătuit După ce lege-au dobândit, Doar după lege sunt luați Și, după ea, sunt judecați.
13 Pentru că trebuie să știți Căci nu vor fi neprihăniți – Considerați – de Dumnezeu, Cei ce aud Legea mereu; Neprihăniți se dovedesc Cei care, Legea, o-mplinesc.
14 Când Neamurile, așadar – În vremea-n care, nici măcar, Nu au această lege – dacă, Din fire, ele știu să facă, Lucruri pe cari Legea le cere, Arată, astfel, cu putere, Precum că singure-și sunt lege, Deși n-o au, se înțelege.
15 Ei dovedesc dar, tuturor, Precum că-n inimile lor, Înscrisă-i a Legii lucrare. Despre aceasta, fiecare, Prin cuget doar, mărturisește, Prin tot ceea ce el gândește, Prin gânduri ce se-nvinuiesc, Sau cari se dezvinovățesc.
16 Iar acest fapt se va vedea Când, după Evanghelia mea, O să înceapă Cel de Sus, A judeca-n Hristos Iisus, Acele lucruri nepătrunse, Care, de oameni, sunt ascunse.”
17 „Tu, care te numești Iudeu, Care te rezemi, tot mereu, Pe Lege și, neîncetat, Cu Dumnezeu, te-ai lăudat,
18 Știind care e voia Lui – Care-i dorința Domnului – Pentru că Legea te-a-nvățat;
19 Tu, cel care te-ai arătat, Întotdeauna, măgulit, Căci orbii i-ai călăuzit, Că ești lumina, pe pământ, A celor cari, în beznă, sânt,
20 Căci ai povețe, în cuvinte, Pentru acei lipsiți de minte, Pentru că ești învățător Al celui ce-i neștiutor, Căci ai primit, prin Lege-n dar, Al cunoștinței îndreptar Și-al adevărului deplin;
21 Tu, cel la care, alții vin, Pentru ca să le dai poveți, Pe tine însuți, nu te-nveți? Tu care propovăduiești „Să nu furați”, hoț te vădești?
22 Tu, care zici: „Nu preacurvi”, Ajungi, tu însuți, a curvi? Tu cari, de idoli, te scârbești, Templele lor, le jefuiești?
23 Tu, cari, cu Legea, te-ai fălit, Pe Dumnezeu, L-ai necinstit, Atunci, când prin a ta purtare, Ai călcat, Legea, în picioare?
24 „Din a ta pricină” – s-a zis Și, în Scriptură, este scris – Că „Numele lui Dumnezeu, Hulit, în lume, e, mereu”.”
25 „Tăierea împrejur, știți bine, Bună-i, celui ce Legea ține. Dar când, pe Lege, ai călcat, Tăierea ta s-a transformat – Față de cei ce-ți sunt în jur – În netăiere împrejur.
26 Cel netăiat, care-a păzit Porunca Legii, socotit Nu-i oare, printre cei din jur, Cum că tăiat e, împrejur?
27 Cel care este netăiat – Prin naștere – și-a arătat Precum că Legea o-mplinește, Acela nu te osândește Pe tine, care-o calci, măcar Că tu ai slova Legi-n dar Și-apoi – față de cei din jur – Ai și tăierea împrejur?
28 De-aceea, iată – vă spun eu – Că nu acela e Iudeu, Cari, prin afară, se arată. Tăierea împrejur e dată, Nu de a cărnii încrestare.
29 Iudeu, este acela care, Pe dinăuntru, e Iudeu Și-și are inima, mereu, Tăiată împrejur – în el – În duh, nu-n slovă. Iar, astfel, Laudă-și ia acel Iudeu, Doar de la Domnul Dumnezeu, Căci nu din partea omului Își strânge el, lauda lui.”