Romans 1
1 „Eu – Pavel – rob al lui Iisus, Chemat, apostol, a fi pus, Ales fiind, mai dinainte, Să vă vestesc aste cuvinte – Adică Evanghelia care Al nostru Dumnezeu o are –
2 Așa cum a făgăduit Prin toți cei care-au prorocit Despre aceste-nvățături, Mereu, prin Sfintele Scripturi.
3 Ea Îl privește, negreșit, Pe al Său Fiu, ce-i zămislit, Ca trup – așa precum se știe – Din a lui David seminție,
4 Iar duhul ce L-a-nsuflețit, Duh de sfințenie-i dovedit Și-I arătat prin el, mereu, Că Fiu Îi e, lui Dumnezeu, Prin învierea morților. Deci, Evanghelia, fraților, Vorbește de Hristos Iisus – Al nostru Domn – ce ne-a adus
5 Harul cu care ne-a-nzestrat Și-apostolia ce ne-a dat, Ca noi, pe urmă, să-ncercăm, Pentru-al Său Nume, să chemăm Popoarele pământului, Să vină, la credința Lui.
6 Între aceștia, mai apoi, Iată, acum, sunteți și voi, Chemați – așa precum am spus – Să fiți, ai lui Hristos Iisus.
7 Acum dar, vouă, tuturor Celor din Roma, fraților, Chemați pentru ca sfinți să fiți, Fiind de Dumnezeu iubiți, Vă trimit har și pace, eu, De la al nostru Dumnezeu – Tatăl pe care-L avem sus – Și de la Domnul nost’, Iisus!”
8 „Întâi de toate, îmi doresc, Lui Dumnezeu, să-I mulțumesc – Cât am să pot eu, de frumos – Prin Domnul nost’, Iisus Hristos, Pentru voi toți, căci e vestită Credința voastră, și-i vădită În toată lumea. Dumnezeu,
9 Pe care Îl slujesc mereu, În al meu duh, fără-ncetare, Trudind în Evanghelia care E-a Fiului Său – cum v-am spus – A Domnului Hristos Iisus, Martor îmi e, precum că eu, În rugăciune, tot mereu, Vă pomenesc, cerând apoi,
10 Să pot ca să ajung la voi, Prin voia Lui, să pot avea Plăcerea de a vă vedea.
11 Pentru că iată, eu doresc, Necontenit, să vă-ntâlnesc, Să pot ca să vă dau apoi – Atunci când voi veni la voi, Cândva – un dar duhovnicesc, Prin care să vă întăresc,
12 Sau, mai degrabă, să-ncercăm Cu toți să ne îmbărbătăm, Căci lucrul este cu putință Prin legătura de credință, Pe care o aveți, mereu, Voi toți și-asemenea și eu.
13 Multe momente au fost când, Iată, că am avut de gând Ca să ajung până la voi Și să culeg vreun rod apoi, Așa precum am mai făcut Cu alții, însă, n-am putut. De câte ori am încercat, Fost-am, mereu, împiedicat.
14 Eu sunt dator și Grecilor, Dator sunt și Barbarilor, Dator sunt celor învățați, Precum și celor ne-nvățați.
15 Vreau să v-aduc la cunoștință, Că am o aprigă dorință Ca să ajung să vă-ntâlnesc Și, Evanghelia, s-o vestesc Printre voi toți – dragii mei frați – Care, la Roma, vă aflați.”
16 „Căci vreau ca să se știe bine, Că mie nu îmi e rușine De Evanghelia lui Hristos! Ea nu-i un lucru rușinos, Ci o putere e, mereu, Cari este de la Dumnezeu Și care vine, peste fire, Ca să aducă mântuire Peste acela care crede. Întâi – așa precum se vede – Ea este a Iudeului Și-apoi este a Grecului.
17 Deoarece în ea-i vădită – Și-acuma e descoperită – Neprihănirea cea pe care Domnul o dă, la fiecare, Doar prin credință – cum am zis – Și cum e, în Scriptură, scris: „Doar prin credință, negreșit, Trăi-va cel neprihănit”.”
18 „Mânia Domnului pornește, Din cer, și se descoperește Față de cei ce nu-L cinstesc, Față de cei ce săvârșesc Nelegiuiri, voind să fie Înăbușit, în silnicie, Întregul adevăr, mereu.
19 Fiindcă, despre Dumnezeu, Tot ce a trebuit știut, Li s-a făcut de cunoscut În ei, căci li s-a arătat, De către El, neîncetat.
20 Într-adevăr, noi avem știri De nevăzutele-nsușiri, Pe care, Dumnezeu le are, Și de puterea Lui cea mare Și de dumnezeirea Lui. Toate, în fața omului, Bine se văd și lămurit, Din vremea-n care s-a-ntocmit Lumea aceasta, de voiești Cu-atenție ca să privești, Numai în juru-ți bunăoară – La tot ceea ce te-nconjoară – Pentru că-n tot ce e făcut, Pe Domnul, Îl vei fi văzut. Deci, să se dezvinovățească, Nimeni nu o să reușească.
21 Căci chiar dacă L-au cunoscut, Pe Dumnezeu, din ce-au văzut, Ei, totuși, nu L-au proslăvit Și-asemeni, nu I-au mulțumit. Ba mai mult, pe de altă parte, Urmat-au în gândiri deșarte, Iar inimile lor – în care Priceperea, loc, nu își are – Îndată s-au întunecat.
22 Că-s înțelepți, s-au lăudat – Necontenit, s-au tot fălit – Și-n urmă, au înnebunit.
23 Ei au schimbat slava pe care Veșnicul Dumnezeu o are, Cu o icoană – fraților – Care, cu omul muritor, Se-aseamănă, cu păsări sau Cu dobitoace care au – Așa cum știți – patru picioare, Ori seamănă cu târâtoare.
24 De-aceea, iată, fraților, Pradă necurăției lor, Au fost lăsați, de Dumnezeu, Să-și facă poftele, mereu, Iar trupul și l-au necinstit.
25 Căci au schimbat, necontenit, Tot adevărul Domnului, Doar în minciuni, și-n locul lui, Oameni-aceștia au sfârșit Că au ajuns de au slujit – Și-n urmă-apoi s-au închinat – Făpturii care a luat, Atuncea, locul Domnului, Adică-al Făcătorului Care pe toate le-a creat Și care-i binecuvântat Acum, în anii care vin Și-n vecii vecilor! Amin.
26 Din astă pricină, mereu, Au fost lăsați, de Dumnezeu, Să își urmeze fiecare, Scârboasa patimă ce-o are; Pentru că iată că la ei, Schimbat-au ale lor femei, Fireasca întrebuințare Ce o aveau, cu una care E împotriva firii, iar
27 Bărbații lor lăsat-au dar, Deoparte, legea cea firească Pentru-a lor parte femeiască Și s-au aprins, în pofta lor, Pentru că ei, acum, se vor Uni pe alții; la sfârșit, Lucruri scârboase-au făptuit Căci au ajuns să săvârșească, Bărbat cu parte bărbătească, Și-atunci – în ei – ei au primit Răsplata, când s-au rătăcit.
28 Fiindcă nu au căutat, Pe Dumnezeu, de-a-L fi păstrat În conștiința lor, mereu, Au fost lăsați, de Dumnezeu, În voia minții lor stricate, Nelegiuite, blestemate, Și astfel, fost-au săvârșite Lucruri ce nu-s îngăduite.
29 Conduși fiind, de a lor fire, Sunt plini, doar, de nelegiuire, De viclenie și curvie, De răutate, lăcomie; De pizmă, plini s-au dovedit, Și de ucideri, negreșit, De ceartă și de-nșelăciune. Rele porniri pot să adune, Pentru că sunt și șoptitori, Trufași, obraznici, bârfitori;
30 Sunt urâtori de Dumnezeu, Lăudăroși, gata – mereu – Ca rele doar, să născocească Și ca să îi nesocotească Pe-ai lor părinți; și, negreșit,
31 Nepricepuți, s-au dovedit. Nicicând, nu-și țin al lor cuvânt, Lipsiți de dragoste, ei sânt; Milă, la ei, nu căutați, Pentru că sunt ne-nduplecați.
32 Cu toate că ei știu prea bine Că plata ce li se cuvine – Cum hotărât-a Dumnezeu – E moartea, totuși, tot mereu, Astfel de lucruri, săvârșesc. Ba mai mult: buni, ei îi găsesc – Vădindu-se pe al lor plac – Pe toți acei care le fac.”