Romans 12
1 „Vă-ndemn dar, fraților, mereu, Pentru ca Domnul Dumnezeu Să vă arate îndurare, Să vă aduceți, fiecare, Al vostru trup, drept jertfă vie, Cari sfântă trebuie să fie, Spre-a fi plăcută Domnului, Căci ea, apoi, în fața Lui, Are să vi se socotească Slujbă a fi, duhovnicească.
2 Să nu vă potriviți apoi, Chipului veacului, ci voi – Prin înnoirea minții – fiți În stare să deosebiți Voia pe care Dumnezeu Are s-o aibă, tot mereu. Aceea trebuie făcută, Pentru că ea Îi e plăcută, E bună și desăvârșită – De-aceea trebuie-mplinită.
3 Prin harul care mi-a fost dat, Eu vă îndemn, neîncetat, Ca nicicând, nimeni dintre voi, Să nu își facă, mai apoi, Câte-o părere despre sine, Mai ‘naltă decât se cuvine. Să arătați, astfel, dreptate, Și simțăminte cumpătate, Când este vorba despre „sine”, Cari să se potrivească bine Doar cu măsura de credință Pe care orișice ființă O are, de la Dumnezeu – Acesta a fost sfatul meu.
4 Căci iată că al vostru grup, Este asemeni unui trup. Iar orice trup, știți voi, că are, În el, mai multe mădulare. Toate sunt bine rânduite Și slujbe au, deosebite.
5 La fel și noi, cari mulți suntem, Acum, un singur trup, avem Și, în Hristos, ne regăsim, Căci al Său trup, îl împlinim. Deci, fiecare dintre noi Este un mădular apoi, În trupu-n care ne găsim, Și unul altuia-i slujim.
6 De-aceea, daruri diferite, Ne-au fost, prin har, nouă-mpărțite: Acel care-a primit, prin har, Al prorociei mare dar, Să-l folosească cu știință, După măsura-i de credință;
7 Acela care e chemat Pentru o slujbă, ne-ncetat, De acea slujbă să se țină. Cel care e chemat să vină, Învățătură ca să dea, De-nvățături se va ținea.
8 Acela cari este în stare Ca să aducă-mbărbătare La alții, trebuie să știe De-mbărbătări doar, să se ție. Cel care vrea să dăruiască, Inimă largă să vădească. Acela care cârmuiește, Râvnă s-arate, trebuiește; Iar milostenia, vreau să fie, Făcută doar cu bucurie.”
9 „Iată dar, dragostea, pe care, Vreau, să o aibă, fiecare: Curată, trebuie să fie, Și fără prefăcătorie. De rău – mereu – să vă-ngroziți; De bine, tare, stați lipiți.
10 Cu dragoste frățească, voi Să vă iubiți, cu toți, apoi. În cinste, vreau, să învățați, Întâietate, să vă dați.
11 În sârguință, dovediți Că, fără preget, a fi, știți. De râvnă, plini, să fiți, mereu, În duh, slujind lui Dumnezeu.
12 Plini de nădejde, să sperați – Mereu – și să vă bucurați. Când, în necazuri, vă găsiți, Răbdare, vreau, să dovediți. În rugăciuni, trebuie-apoi, Stăruitori ca să fiți voi.
13 Mereu, pe sfinți, să-i ajutați, Când, în nevoie, sunt aflați. De oaspeți, trebuie să știți, Ca, primitori, oricând, să fiți.
14 Pe cei care vă prigonesc, Să-i binecuvântați, doresc; Mereu deci, binecuvântați, Și nu cumva să blestemați.
15 Vă bucurați și fiți voioși, Alături de cei bucuroși, Dar să-nvățați a plânge-apoi – Cu toți cei care plâng – și voi.
16 Un lucru, să mai țineți minte: S-aveți aceleași simțăminte, Unii față de alții. Stați, Doar în smerenie. Nu umblați După un lucru socotit Înalt, ci stați la cel smerit. Să căutați a fi deștepți: Nu vă dați, singuri, înțelepți.”
17 „Nu-ntoarce, seamănului tău, Nicicând dar, răul pentru rău. Să urmărească orișicine, Neîncetat, doar ce e bine Pentru folosul tuturor, Al tuturor oamenilor.
18 Dacă e cu putință-apoi – În cât va atârna de voi – Mereu, cu oamenii, să știți, În pace, ca să viețuiți.
19 Deci, prea iubiților mei frați, Voi, singuri, nu vă răzbunați; Ci să-L lăsați pe Dumnezeu Să Se răzbune, căci, mereu, El va trimite-a Sa mânie, Exact așa după cum scrie: „Doar Eu am drept de răzbunare Și dăruiesc la fiecare, Câte-o răsplată, pe măsură” – Ne spune Domnul, prin Scriptură.
20 Deci tu, nu face nici un rău. Dacă cumva, vrăjmașul tău Este flămând și-n lipsă mare, Fă bine și dă-i de mâncare. Dacă-i e sete, dă-i să bea, Căci doar atuncea, vei vedea, Că dacă astfel procedezi, Cărbuni aprinși, ai să așezi – Îngrămădiți – pe capul său.
21 Să nu fii biruit de rău – Nu te lăsa – ci minte ține: Să biruiești răul, prin bine.”