1„Eu, patru îngeri, am văzut – În urmă – că au apărut. Îngeri-acești s-au adunat Și, în picioare, drept, au stat, În patru colțuri de pământ. Prinse, în ale lor mâini, sânt Acele patru vânturi care Suflă peste pământ și mare. Ei, vânturile, le-au oprit Și totul a încremenit: Mările nu mai unduiau, Copacii nu se mai mișcau.
2Apoi, alt înger s-a suit, Din partea de la răsărit, Ținând pecetea-n mâna lui, Cari este-a Dumnezeului Cel veșnic viu și-adevărat. Îngeru-acela a strigat La ceilalți îngeri care sânt, În patru colțuri de pământ, Gata de-a-ncepe-a lor lucrare Și-a vătăma pământ și mare:
3„Nu vătămați acest pământ Și nici copacii care sânt, Pe a sa față, răspândiți! Nici marea să nu o loviți, Până când nu o să sfârșim, Pe frunte, să-i pecetluim, Pe cei cari Îl slujesc, mereu, Pe-al nost’ Stăpân, pe Dumnezeu!”
4Apoi, am auzit ce mare E numărul acelor care Fuseseră pecetluiți. Aceștia, toți, erau ieșiți, Din semințiile pe care Neamul lui Israel le are. O sută patruzeci de mii Erau ai lui Israel fii, La care s-au adăugat Alții patru mii de fii, îndat’.
5Cei cari, din Iuda, sunt ieșiți Și care-au fost pecetluiți, La doișpe mii, s-au ridicat; Din Ruben, cei care-au urmat Erau, de-asemeni, doișpe mii; Din Gad, sunt toți atâția fii;
6Din seminția lui Așer, La fel, douășpe mii se cer; Neftali, doișpe mii, avea; Manase-apoi, de-asemenea;
7Din Simeon, sunt doișpe mii; Din Levi, tot atâția fii; Cu Isahar, a fost, la fel,
8Iar Zabulon a dat și el, Același număr de copii; Iosif a dat douășpe’ mii, Iar Beniamin a dat la fel. Ei sunt cei cari, din Israel, Au fost aleși și-au fost găsiți, Vrednici de-a fi pecetluiți.
9După aceea, m-am uitat, În jurul meu, și-am observat, O gloată mare, adunată, Ce nu putea fi numărată. Cei care-n gloată se aflau – Aceia care o formau – Au trebuit, luați să fie, Din orișicare seminție, Din orice neam și limbă-anume, Din orișice norod, din lume. La scaunul pentru domnie, Trebuia gloata, ca să vie, Să șeadă înainte lui, Precum și-n fața Mielului. Cei care-acolo se aflau, Cu ramuri de finic, erau, Mereu, în mâini, iar straiul lor Era de-un alb strălucitor.
10Gloata aceea, foarte mare, Striga cu glas puternic, tare: „Iată că a lui Dumnezeu, E mântuirea, tot mereu – Căci pe-al domniei scaun, șade, Așa precum Lui i se cade – Și-apoi, este a Mielului!”
11În jurul scaunului Lui, Toți îngerii s-au adunat. În roata care s-a-nchegat, Se mai găseau bătrâni-acei Și-apoi, alăturea de ei, Făpturile care vorbeau – Cari patru-n număr se aflau. Aceștia toți s-au aruncat, Jos și, adânc, s-au închinat, În față stând, la Dumnezeu,
12Zicând: „Amin! Da, Lui, mereu, Lauda să Îi fie dată, Slava și cinstea, totodată, Înțelepciunea și tăria, Puterea și cu bogăția. Toate să I se dea, din plin, În vecii vecilor! Amin.”
13Unul dintre bătrânii care Erau în roata ‘ceea mare, De mine s-a apropiat, Și-n acest fel, a cuvântat: „Îi vezi pe cei mulți adunați, Care, în alb, sunt îmbrăcați? Privește-acum, la ei, puțin, Și spune-mi: știi de unde vin, Sau cine sunt aceștia, oare? Haide, răspunde la-ntrebare!”
14„Doamne”, atuncea i-am răspuns, De spaimă-adânc, fiind pătruns, „Eu nu pot ști cine sunt ei. Doar tu îi știi pe toți acei.” El a răspuns: „Ei sunt cei care Vin din necazu-acela mare, Pentru că toți aceștia sânt Veniți de jos, de pe pământ. Oameni-aceștia și-au spălat Straiul, în sângele vărsat, De către Miel și, negreșit, În acest fel, și le-au albit.
15De-aceea, trebuie să vie, Acum, la jilțul de domnie, Cari este al lui Dumnezeu, Spre a sluji apoi, mereu, Și zi și noapte-n Templul Lui; Iar cortul Dumnezeului Cel viu în veci și necuprins, Deasupră-le, va fi întins.
16Ei, foame, n-au să mai simțească, Nici setea n-o să-i chinuiască, Nici soarele nu-i dogorește Și nici arșița nu-i lovește.
17Pe jilțul destinat să fie, Drept scaunul pentru domnie – În mijloc chiar – e așezat Mielul, și-Acesta, ne-ncetat, O să le fie-n veci păstor Și va conduce gloata lor, Către al apelor izvoare, Care-s, de viață, dătătoare, Iar a lor lacrimă, mereu, Ștearsă va fi, de Dumnezeu.”