Bible

1 „În urmă, L-am văzut pe Miel, Cum, cea dintâi pecete, El A rupt-o și am auzit Un glas de tunet, ce-a rostit: „Vino și vezi!” Când m-am uitat, Plin de uimire-am observat, Că glasul care îmi vorbise, Dinspre făpturi se auzise, Căci cea care-mi vorbise mie Fusese o făptură vie, Din cele patru cari, aflate, Erau acolo, așezate. 2 Apoi, precum mi-a poruncit, M-am dus, în grabă, și-am zărit Că, un cal alb s-a arătat. Cel care l-a încălecat, Avea un arc, asupra lui. În urmă, călărețului, I s-a adus și o cunună, Ce trebuia ca să și-o pună, Pe cap. Apoi, el a pornit, Să biruiască, negreșit. 3 Când Mielu-a rupt pecetea care A doua e, la numărare, Altă făptură mi-a vorbit: „Vino și vezi!”, mi-a poruncit. 4 Un roșu cal s-a arătat, Iar celui ce l-a-ncălecat, Mare putere i-a fost dată, Încât să ieie, de îndată, Pacea aflată pe pământ, Ca oamenii ce-n lume sânt, Să se înjunghie, mereu, Unii pe alții. Apoi, eu Văzut-am cum că s-a adus O sabie, care s-a pus În mâna călărețului – Mare era sabia lui. 5 Când Mielu-a rupt pecetea care A treia e, la numărare, Altă făptură mi-a vorbit: „Vino și vezi!”, mi-a poruncit. Un negru cal s-a arătat, Iar cel care la-ncălecat, O cumpănă, în mâini, ținea Și cu aceasta cântărea. 6 Atunci, un glas s-a auzit, Dinspre făpturi, că a venit. Glasul ce-l auzisem eu, A zis așa: „Pentru un leu, E o măsură de grâu dată, Sau trei măsuri de orz sunt, iată. Însă ia seama: te îndemn, Să nu te-atingi de untdelemn Și nici de vin, căci negreșit – Ca să le vatămi – ești oprit!” 7 Când Mielu-a rupt pecetea care A patra e, la numărare, Altă făptură mi-a vorbit: „Vino și vezi!”, mi-a poruncit. 8 Un cal gălbui s-a arătat, Iar cel care la-ncălecat, Moartea era. În urma lor, E Locuința morților. Putere li s-a dăruit, Astfel încât au stăpânit, A patra parte de pământ, Căci să ucidă, puși, ei sânt, Cu sabie, foamete mare, Cu molime și-apoi cu fiare, După porunca arătată Și care, lor, le-a fost lăsată. 9 Când Mielu-a rupt pecetea care A cincea e, la numărare, Către altar, eu am privit. Sub el, îndată, am zărit, Că multe suflete ședeau. Aceste suflete erau, Ale acelor care sânt Uciși, pentru acel Cuvânt, Cari este al lui Dumnezeu Și pentru că țineau, mereu, Mărturisirea ce-au primit-o, Pe care-n lume au vestit-o. 10 Aceste suflete strigau, Cu un glas tare, și ziceau: „Stăpâne Doamne, până când, Să zăbovești, mai ai de gând? Tu, cari ești sfânt și-adevărat, Când ai să judeci, răzbunat Să fie sângele, din noi, Să faci să cadă el apoi, Pe fața-ntregului pământ Și peste cei cari, pe el, sânt?” 11 Veșminte albe s-au luat, Și-acestor suflete s-au dat. Când hainele li s-au adus, Să se-odihnească, li s-a spus, Încă puțin timp, până când Are a se-mplini, curând – Deplin – numărul fraților, Și-asemenea, al tuturor Celor care în slujbă, sânt, Ai lor tovarăși, pe pământ – Tovarăși ce urmau să fie Uciși, în vremea ce-o să vie, Precum de altfel, au pățit Și ei, atunci când au trăit. 12 Când Mielu-a rupt pecetea care A șasea e, la numărare, Pe dat’, atuncea am simțit, Cum un cutremur s-a stârnit. Soarele, negru, l-am văzut, Ca și un sac de păr făcut. Luna s-a înroșit și ea – Încât, ca sângele, părea – 13 Iar stelele, ce-n ceruri sânt, S-au prăvălit peste pământ, Asemenea smochinelor, Cari, de pe rămurica lor – Chiar dacă-s verzi – pică pe jos, Bătute de un vânt furios. 14 Cerul – în clipele acele – Asemeni unei cărți de piele Ce o faci sul, s-a strâns, deodată. Munți și ostroave totodată, Mișcatu-s-au din locul lor, Cu-n vuiet înfricoșător. 15 Toți împărații care sânt Pe fața-ntregului pământ, Toți domnitorii – cu ai lor, Mari căpitani ai oștilor – Toți cei puternici și bogați, Robii, precum și cei aflați Slobozi, atunci s-au îngrozit Și către peșteri, au fugit, Să se ascundă-n gura lor, Aflată-n stânca munților. 16 Spre munți și stânci, au ridicat Ochii, cu spaimă, și-au strigat: „Cădeți, îndată, peste noi, Să fim ascunși astfel apoi, De fața Celui ce-i aflat, În ceruri și e așezat, Pe al Său scaun de domnie, Și de a Mielului mânie! 17 Căci iată, ziua a venit, În care s-a dezlănțuit Mânia Lui, și cine oare, Poate rămâne, în picioare?”