1„Un glas, apoi, am auzit, Care, din Templu, a ieșit, Iar celor șapte îngeri care Erau afară-n așteptare, Le zise astfel: „Să plecați, Căci trebuie ca să vărsați Potirele, cari șapte sânt, Purtând mânia Celui Sfânt, Asupra-ntregii lumi, îndat’!”
2Întâiul înger a vărsat, Potirul lui, și a venit O bubă rea ce a lovit Pe toți acei care aveau Al fiarei semn și se-nchinau Icoanei ei, neîncetat.
3Al doilea înger a vărsat, Potirul lui, și am văzut Că-n sânge-atunci, s-a prefăcut Apa ce se afla în mare, Pierind orice viețuitoare Care, în ape, a trăit.
4Al treilea înger a venit Și a vărsat potirul lui, În apele pământului. Apa, din râuri, am văzut, Că sânge-ndată, s-a făcut.
5Atunci, îngerul apelor A zis, în fața tuturor: „Drept ești Tu Doamne, Tu, Cel care Ești și erai fără-ncetare, Pentru că drept ai judecat.
6Oameni-aceștia au vărsat, Mereu, sângele sfinților, Precum și al prorocilor. Pentru că astfel s-au purtat, Și Tu, acum, sânge le-ai dat Să bea, căci sunt niște nemernici Și de pedeapsa Ta, sunt vrednici.”
7În urmă, eu am auzit, Altarul, cum a glăsuit: „Da Doamne, Tu cari ești, mereu, Atotputernic Dumnezeu, Doar cu dreptate-ai judecat Și am văzut, încă odat’, Că judecăți adevărate Faci Doamne, și sunt minunate.
8Îngeru-al patrulea, și el, Cu-al său potir, făcu la fel. Atâta doar că l-a luat Și, peste soare, l-a vărsat. Dogoarea care s-a pornit, Nicicând nu s-a mai pomenit, Iar soarele, cu focul lui, A ars fața pământului Și pe locuitorii care Pe-ntinsul său, acesta-i are.
9Oamenii nu s-au pocăit – Ci dimpotrivă – au hulit Atuncea, Numele pe care, Al nostru Dumnezeu îl are, Și n-au vrut, slavă, să Îi dea, Celui care putere-avea Peste urgii și stăpânește Asupra lor, precum dorește.
10Îngeru-al cincilea, de-ndat’, Al său potir și l-a vărsat, Asupra jilțului pe care, Pentru domnie, fiara-l are. Întreaga ei împărăție Ajunse-atuncea ca să fie, În întuneric, cufundată, Iar oamenii – de astă dată – Și-au mușcat limba, de durere, Și n-au avut nici o putere.
11Ei, însă, nu s-au pocăit – Ci dimpotrivă – au huluit Pe Dumnezeul cerului, Din pricina urgiei Lui, Care, durere, le-a făcut Și răni, cum nu s-au mai văzut.
12Îngeru-al șaselea, și el, În urmă, a făcut la fel, Și, peste râul Eufrat, Al său potir și l-a vărsat. Atuncea, apa râului A dispărut, din matca lui. Deci albia a fost golită, Spre-a fi o cale pregătită Pentru-mpărați, căci, negreșit, Veni-vor de la Răsărit.
13Apoi, în urmă, am văzut Trei duhuri care-au apărut Din a balaurului gură, A fiarei ce-i pe-a lui măsură Și-apoi din a prorocului Cel mincinos, din slujba lui. Aceste duhuri arătate, Sunt niște duhuri necurate Care aduc – precum îmi pare – Cu broaștele, la-nfățișare.
14Aceste duhuri, de draci, sânt, Și pot să facă, pe pământ, Semne, cum nu s-au mai văzut, Căci au un lucru de făcut: Ele vor trebui, anume, Ca pe-mpărații de pe lume Să-i strângă într-un loc apoi, Spre a fi gata de război Când va veni ziua cea mare A Dumnezeului Cel care Atotputernic e, mereu.
15„Iată, ca și un hoț, vin Eu! Ferice de cei ce veghează Și, hainele, și le păstrează, Ca să nu li se vadă-apoi, Rușinea, căci rămas-au goi!”
16În urmă, duhurile-acele, Cari s-au vădit că-s duhuri rele, În locul care se numește Armaghedon – pe evreiește – I-au strâns pe marii împărați Care, pe lume, sunt aflați.
17Apoi, îngeru-al șaptelea, Potirul pe care-l avea, Peste văzduh, l-a deșertat. Din Templu, a ieșit îndat’ – Din jilțul de domnie, mare – Un glas răsunător, glas care, Aste cuvinte, le-a rostit: „Totul, acum, s-a isprăvit!”
18Mari fulgere s-au arătat, Glasuri puternice-au strigat Și tunete s-au auzit; Pământu-ntreg s-a zguduit, Cuprins de un cutremur mare, Cum n-a mai fost nicicând, sub soare.
19În trei părți, fost-a împărțită Cetatea care-i socotită A fi cetatea cea mai mare. După această întâmplare, Cetățile, de pe pământ, În care, Neamurile sânt Stăpâne, s-au și prăbușit, Iar Dumnezeu Și-a amintit, De Babilonu-acela mare, Să-i dea și lui, potirul care Avea în el, vinul furiei Lui Dumnezeu, și al mâniei.
20Toate ostroavele fugiră, Iar munții nu se mai găsiră.
21Grindina-n urmă s-a pornit, Iar al ei bob – ce-a cântărit Aproape un talant – venea, Ca o furtună și lovea Locuitorii care sânt Pe fața-ntregului pământ. Oameni-atuncea L-au hulit, Pe Dumnezeu, căci i-a lovit Cu grindina aceea care S-a dovedit nespus de mare.”