1„Atunci, în cer, s-a arătat, Un mare semn. Am ridicat Ochii, în sus, și am văzut Că o femeie-a apărut. Era învăluită-n soare Și avea, luna, sub picioare. Pe cap, cunună minunată, Purta femeia, însăilată Fiind, dintr-un șireag de stele, Cari sunt douăsprezece ele.
2Acea femeie se vedea, Că e însărcinată. Ea Țipa-n durerile pe care, Sorocul nașterii le are.
3Din nou, un semn s-a arătat, În ceruri. Iarăși m-am uitat Și, un balaur – roșu, mare, Cu șapte capete, pe care, Șapte cununi de împărat Și zece coarne s-au aflat – A apărut, în fața mea.
4Cu coada, după el, trăgea A treia parte dintre stele, Și, pe pământ – stelele-acele – În urmă, el le-a aruncat. Apoi, balaurul a stat În fața celei ce avea Să nască, pentru că voia Să îi înghită pruncul care, Trebuia-n lume, a apare.
5Apoi, femeia a născut Și, un fecior, ea a avut, Care avea să cârmuiască Toată suflarea omenească – Deci neamurile care sânt, Pe fața-ntregului pământ – Mereu, cu un toiag de fier. Acest copil a fost, la cer – La Dumnezeu – apoi, răpit.
6Femeia-n urmă a fugit, Să se ascundă, în pustie, Pentru a fi, timp de o mie Și două sute și șaizeci De zile-adăpostită. Deci, În locu-anume pregătit De Dumnezeu, ea a venit, Unde – în vremea amintită – A trebuit a fi hrănită.
7În ceruri, s-a iscat apoi, Un mare și aprig război, Când Mielul care a venit, De ai Săi îngeri însoțit, Peste balaurul cel mare, S-a năpustit cu-nverșunare. Balaurul avea și el Oaste de îngeri și, astfel, Să țină piept, a încercat, Cu disperare, și-a luptat
8Cu oastea lui, dar n-a putut, Ci a sfârșit a fi bătut, Iar, loc, în cer, nu s-a găsit, Nici pentru el și – negreșit – Nici pentru cei ce-l însoțeau Și cari, în slujba lui, erau.
9Astfel, balaurul cel mare – Șarpele din vechime, care, Satan și Diavol e chemat, Acela care a-nșelat Întreaga lume – s-a trezit, Că, pe pământ, e azvârlit. Zvârliți au fost, de-asemenea, Și îngerii ce îi avea.
10Apoi, un glas, am auzit, În cer, cari astfel a vorbit: „Iată, venit-a mântuirea, Puterea, precum și-mplinirea Împărăției cea pe care Al nostru Dumnezeu o are, Și stăpânirea lui Hristos, Căci aruncat e-acuma, jos, Cel care îi pâra, mereu, Pe-ai noștri frați, la Dumnezeu.
11Ei biruință-au câștigat Prin sângele ce l-a vărsat Mielul, asupra tuturor, Și prin mărturisirea lor. Nimic nu au precupețit – Nici viața lor, nu și-au iubit – Ci au dorit, mai mult, să moară, Decât să-și lase, bunăoară, Cuvântul mărturiei lor.
12De-aceea dar, cerurilor – Și voi care, în ceruri, stați – Acuma să vă bucurați! Dar vai are a fi de voi, Pământule, și mare-apoi! Căci diavolul, pe-al vost’ întins, A pogorât, fiind cuprins De o năpraznică mânie, Pentru că el prea bine știe Că timpul său a fost scurtat.”
13Balaurul – când, aruncat, Jos, pe pământ, s-a pomenit – A început și-a urmărit Femeia care zămislise, Copilul cel ce se vădise A fi de parte bărbătească.
14Dar ea avea ca să primească Două aripi – pe cele care Le-a avut vulturul cel mare – Ca să se ducă, în pustie, Hrănită-acolo ca să fie, Exact trei vremi și jumătate. A stat dar, în singurătate, Departe de puterea lui Și de furia șarpelui.
15Un râu, din gură, a scuipat Șarpele-atunci, căci a sperat, Ca apa râului s-o ieie Și s-o înece, pe femeie.
16Însă pământul i-a venit În ajutor, și-a înghițit Râul, de șarpe, aruncat, Și-astfel, femeia a scăpat.
17Balaurul – furios – apoi, S-a dus să poarte un război, Cu rămășița ce-o avea Femeia, pentru că păzea Poruncile lui Dumnezeu Și pentru că ținea, mereu, Cu stăruință – oricând, sus – Mărturisirea lui Iisus.”