Revelation 11
1 „O trestie mi s-a adus – Ca o prăjină – și mi-au spus: „Te scoală, ia prăjina dată, Și du-te de măsoară-ndată, Clădirea Templului pe care, Al nostru Dumnezeu îl are, Altarul și norodu-acel, Care, mereu, se-nchină-n el.
2 Dar curtea din afara lui – Adică cea a Templului – Să n-o măsori, pentru că, iată, Aceasta e, la Neamuri, dată, Și-apoi, trei ani și jumătate, Rămâne-va sfânta cetate, Pe mâna Neamurilor care Au să o calce, în picioare.
3 Pe martorii cei doi, ai mei, Îi pun să prorocească. Ei, În vremea-n care au să vie, În lume, au să stea o mie Și două sute și șaizeci De zile. Pe-ale ei poteci, În timpul care le-a fost dat, În saci doar, se vor fi-mbrăcat.
4 Să știi dar, că aceștia doi, Cei doi măslini sunt, iar apoi, Tot ei sunt sfeșnicele-acele Care tot două sunt și ele, Și stau, mereu, în fața Lui – A Domnului pământului.
5 Dacă încearcă cineva, Ca să le facă rău, cumva, Din gură, ei vor scoate foc Și mistuiți vor fi, pe loc, Vrăjmașii lor; căci negreșit, Aceia cari vor fi dorit, Rău să le facă celor doi, În ăst fel, vor pieri apoi.
6 Să-nchidă cerul, vor putea, Iar ploaia nu va mai cădea, În zilele lucrării lor. Ei au, asupra apelor, Puteri, putând ca să le facă, În sânge, ca să se prefacă. De câte ori au să dorească, Pământul, pot ca să-l lovească, Cu orișice nenorocire,
7 Iar când a lor mărturisire Are să fie încheiată, Fiara, cari e-n Adânc aflată, Din hăuri, va ieși apoi, Și va purta, cu ei, război. În felu-acesta, au să piară, Căci vor fi biruiți, de fiară.
8 Ale lor trupuri, fără viață, Zăcea-vor, în acea piață, Ce, în cetate, se găsește – Cetate cari, duhovnicește, „Sodoma” și „Egipt” se cheamă – Unde a fost – de bună seamă – Însuși al lor Domn, răstignit.
9 Ca să îi vadă – negreșit – Atunci, acolo, au să vie Oameni din orice seminție, Din orice neam și-orice popor, Indiferent de limba lor. Apoi, trei zile jumătate, Ei au să steie în cetate, Ca să privească, în piață, La trupurile fără viață, Ne-ngăduind a fi luate, Pentru a fi înmormântate.
10 Locuitorii care sânt Pe fața-ntregului pământ, Cuprinși vor fi, de bucurie, Și-apoi, cu mare veselie, Daruri, își vor trimite ei, Căci au murit proroci-acei Care, mereu, i-au chinuit, În vremea-n care au trăit.
11 Însă când fi-vor încheiate Cele trei zile jumătate, Duhul de viață cari, mereu, Este aflat la Dumnezeu, Are să intre în cei doi, Iar ei vor învia apoi. De jos, se vor fi ridicat, Iar spaima-i va cuprinde-ndat’ Pe toți cei care i-au văzut Că morți au fost, la început.
12 Apoi, din cer, s-a auzit Un glas cari astfel a vorbit: „Suiți-vă aici!” Un nor I-a ridicat, spre cer, ușor, Și nimeni nu i-a mai văzut.
13 Peste pământ, s-a abătut, Atuncea, un cutremur mare, Cari, să dărâme-a fost în stare, A zecea parte, din cetate. Dintre ființele aflate Atunci, acolo, șapte mii S-au șters, din rândul celor vii. Oamenii care au scăpat S-au îngrozit și slavă-au dat, Acelui care e, mereu, Al cerurilor Dumnezeu.
14 A doua mare încercare S-a dus, dar în curând, apare A treia care-o să lovească Întreaga fire pământească.
15 Din trâmbița ce o avea, Când îngerul al șaptelea A răsunat, am auzit, Glasuri, în cer, care-au rostit: „Împărăția lumii, iată, Acuma chiar, a fost luată, Trecând în mâna Domnului, Precum și a Hristosului Cari este-al Său. În acest fel, În veci, va-mpărăți doar El.”
16 Bătrâni-aceia care sânt În fața Tatălui Cel Sfânt, Pe scaunele de domnie – Și care, după cum se știe, Că douăzeci și patru sânt – S-au închinat pân’ la pământ, ‘Nainte-I stând, lui Dumnezeu,
17 Zicând: „Îți mulțumim, mereu, Atotputernicule mare, Pentru că Tu – o, Doamne tare – „Cel care este” Te-ai vădit, „Cel care-a fost”, necontenit, Și „Cel ce vine”. Mulțumim, Căci am văzut și acum știm Că pe puterea Ta cea mare, Ai pus, acum, al Tău braț tare Și-ai început să-mpărățești Și, peste toate, stăpânești.
18 Popoarele s-au mâniat, Însă atunci, s-a arătat Mânia Ta; căci a venit Timpul ce fost-a hărăzit, Ca să-i aduni, la judecată, Pe morți, și să dai o răsplată, Prorocilor Tăi, sfinților Și-apoi, de-asemeni, tuturor Care se tem de al Tău Nume – Fie că-s mici sau mari, în lume. Apoi, cei care se vădesc Cum că pământu-l prăpădesc, De-a Ta mânie, sunt loviți Și au să fie nimiciți!”
19 Pe dată, Templu-acela mare, Pe care Dumnezeu îl are, În ceruri, s-a descoperit, În fața mea, și am zărit Chivotul legământului, În încăperea Templului. Glasuri, apoi, s-au auzit, Iar tunetele-au bubuit; Fulgere, cerul, l-au brăzdat, Pământul s-a cutremurat Și, din înalturi, s-a pornit O grindină ce l-a lovit Fața întregului pământ Și toate câte, pe el, sânt.”