1Locașurile Tale sânt Mereu plăcute, Doamne Sfânt! O, Doamne al oștirilor,
2Sufletul meu e plin de dor, Tânjind în adâncimea lui, După curțile Domnului. Carnea și inima, mereu, Strigă la viul Dumnezeu!
3Până și pasărea-și găsește, Acolo, cuib, și-și rostuiește Și rândunica, loc, în care Își pune puii ce îi are… Ah! Doamne al oștirilor, De-altarele Tale, mi-e dor! Ah! Doamne, al meu Împărat Și Dumnezeu adevărat!
4Fericiți, cei ce se vădesc Că-n a Ta Casă locuiesc, Pentru că ei – precum socot – Ca să Te laude, mai pot.
5Ferice e de orișicine, Tăria și-o așează-n Tine Și cari, în inimă, își lasă Încrederea să-și facă casă.
6Când acești oameni au să plece Și Valea Plângerii vor trece, În vale a izvoarelor O vor preface-n urma lor, Pentru că ploaia timpurie Cari peste ea are să vie, Cu binecuvântări – de-ndată – Acoperi-va valea toată.
7Merg, din putere în putere, Oameni-acești, iar când se cere, Vor sta în fața Domnului, Pe muntele Sionului.
8Domn al lui Iacov, ia aminte La rugăciunea mea fierbinte! O, Doamne al oștirilor Arată-Te îndurător!
9Tu Doamne, care Te-ai făcut – Necontenit – al nostru scut, Privește spre fața celui Cari este uns al Domnului!
10O zi, cu Tine, se vădește Că mult mai mult ea prețuiește, Decât o mie, rânduite În altă parte-a fi trăite. În pragul Casei cea pe care Al nostru Dumnezeu o are, Aș vrea, mereu, să locuiesc, Decât să mă adăpostesc În corturi bine pregătite, De răutăți doar locuite!
11Al nostru Domn și Dumnezeu, Soare și scut este mereu. Domnul aduce îndurare Și slavă, pentru fiecare, Căci de nimic nu e lipsit Cel care e neprihănit.
12Ferice e de omul care, Încredere În Domnul, are! Ferice de al Tău popor, O, Doamne al oștirilor!