1Doamne, al nostru Dumnezeu! Numele Tău e minunat Peste pământ! Slava-Ți, mereu, Mai sus de ceruri, s-a-nălțat.
2Din gurile copiilor Și ale pruncilor aflați La sân, Tu – contra tuturor Vrăjmașilor încrâncenați – O-ntăritură Ți-ai țesut Să astupi gura la oricare Și-astfel, să tacă, l-ai făcut, Pe cel cu dor de răzbunare.
3Când cerurile le privesc, Și stelele ce sunt durate De către Tine, mă gândesc:
4„Ce-i omul? Ce însemnătate Poate acesta a avea? Dar al său fiu”, mă-ntreb cu teamă, „Cine o fi, ce poate-avea, Încât să iei Tu, la el, seamă?”
5Iată că înțeles-am eu, Că l-ai făcut ca, mai prejos, Să fie decât Dumnezeu, Doar cu puțin, neîndoios.
6I-ai dat apoi, în stăpânire, Lucrarea Ta cea minunată, Și-n acest fel, întreaga fire, Îi este la picioare-aflată.
7I-ai dat în stăpânire oi, I-ai dat fiarele câmpului, I-ai dat cirezile de boi
8Și păsările cerului. Tu stăpânire i-ai mai dat Și peste pești-aflați în mare, Și-n mâna lui ai mai lăsat Tot ce-i pe-a apelor cărare.
9Doamne, al nostru Dumnezeu, Numele Tău e minunat Pe-ntreg pământul și, mereu, Mai sus de ceruri e-nălțat!