1Doamne, să nu mă pedepsești – Când voi greși – cu-a Ta mânie. Doamne, să nu mă mai lovești, Mustrându-mă cu-a Ta urgie.
2Ai milă, căci mă ofilesc Și-mi tremură oasele-n mine. Mă vindecă Tată ceresc, Căci aștept milă de la Tine.
3Sufletul meu e îngrozit Și mă întreb, cu disperare, Cât timp vei mai fi zăbovit Până-mi areți a Ta-ndurare?
4Întoarce-Te, o Domnul meu, Și sufletul mi-l izbăvește. Pentru a Ta-ndurare, eu, Doamne, te rog, mă mântuiește!
5Căci cel ce moare e pierit Și nu-și va aminti de Tine. De cine ai să fii slăvit Printre cei morți, Doamne? De cine?
6De gemete, mă simt secat Și nu mai pot! Să plâng îmi vine! Tot așternutul mi-e udat, Căci nopțile-s de lacrimi pline.
7Chipul mi-e supt și-mbătrânesc De-atât de multă întristare, Din pricină că mă simțesc Că-s prigonit fără-ncetare.
8Voi, cei cari rele săvârșiți, Îndepărtați-vă de mine, Căci Domnul meu mi-a auzit Plânsul și-n ajutor, îmi vine.
9Domnul, mereu, m-a ascultat: Ce I-am cerut, îmi dăruiește, Iar rugile ce le-am ‘nălțat, El ne-ncetat mi le-mplinește.
10Nici unul din vrăjmașii mei, În fața mea, piept, nu pot ține. Cuprinși de spaimă fi-vor ei, Dând înapoi, plini de rușine.