1Ferice e de-acela care Grija săracilor o are! Dacă necazul îl lovește, Domnul mereu îl izbăvește.
2Vegheat e el, de Dumnezeu, Și-n viață e ținut, mereu. Omul acela, negreșit Că pe pământ, e fericit. Dușmanii săi nimic nu-i fac Pentru că el – la al lor plac – Nu e lăsat de Dumnezeu,
3Care îl sprijină mereu, Chiar și pe pat dacă va zace. Atuncea, Domnul îi va face Ușoară-a fi a lui durere, Iar boala sa îndată piere.
4Eu strig mereu, Doamne, la Tine Zicându-Ți: „Milă ai, de mine! Față de Tine am greșit, Căci iată, am păcătuit! Acuma, sufletul mi-e greu, Dar vindecă-mi-l, Domnul meu!”
5Vrăjmașii mei, nerăbdători, M-au întrebat: „Când ai să mori? Sfârșească-ți-se zilele, Ca să îți piară numele!”
6Atunci când vine cineva Și vrea a mă vedea, cumva, Neadevăruri doar rostește Și-apoi temeiuri născocește Pentru a mă vorbi de rău, Cu cei ce sunt în jurul său.
7De rău, vrăjmașii mă vorbesc Și între ei, mereu, șoptesc, Crezând că-a mea nenorocire O să mă poarte spre pieire.
8„E rău” – zic ei – „iată-l culcat. De nimeni nu va fi sculat!”
9Chiar și acel cu care eu, În pace, am trăit mereu – Omul în care mă-ncredeam, Cu care pâinea-mi împărțeam – Călcâiul și l-a ridicat Și împotrivă-mi l-a-ndreptat.
10Îndură-Te Doamne, de mine, Căci milă am aflat la Tine: Ajută-mi să mă întăresc, Pentru că vreau să îi plătesc Pe-ai mei vrăjmași, cum se cuvine Și precum voi putea mai bine!
11Astfel va ști dușmanul meu, Precum că mă iubești mereu, Iar el – oricât de mult dorește – Pe mine nu mă biruiește.
12Pentru a mea neprihănire, Mi-ai dat Tu, Doamne, ocrotire Și pe vecie-n fața Ta, M-ai pus pe mine-apoi, a sta.
13Să-L binecuvântăm, mereu, Pe-al lui Israel Dumnezeu, Acum, în anii care vin Și-n veci de veci! Amin! Amin!