Bible

1 Să fie binecuvântat Al nostru Domn, neîncetat. El este Stânca mea cea vie, Cari mă deprinde-n bătălie. 2 El îmi e Binefăcător, E Turnul meu Izbăvitor Și Cetățuia mea cea tare În care îmi găsesc scăpare. Domnul mi-e adăpost, mereu, Pentru că El e scutul meu. Pe-al meu popor, El îl supune Și la piciorul meu îl pune! 3 Doamne, ce-i omul? Ce e el, Încât să ții seamă de el? Ce este fiul omului, Ca să Te pleci asupra lui? 4 Omul este ca o suflare, Iar zilele cele pe care El le trăiește pe pământ, Asemeni unei umbre sânt. 5 Apleacă cerul, bunăoară, O, Domn al meu, și Te pogoară! Atinge munții, Te arată Și fă-i să fumege de-ndată! 6 Cu fulgere, Domnu-i lovește Pe-ai mei vrăjmași și-i risipește! Ascultă Doamne, a mea rugă: Lovește-i cu săgeți, să fugă! 7 Întinde-Ți brațele cerești, Din ape să mă izbăvești! Îl scapă pe-al Tău slujitor, Din mâinile străinilor, 8 A căror gură a rostit Numai minciuni, necontenit. Dreptatea lor e rușinoasă, Pentru că este mincinoasă. 9 O Doamne, spre lauda Ta, Un cântec nou Îți voi cânta. O Doamne, a mea alăută, Cu zece coarde, e făcută. Cu ea, eu – Doamne – voi cânta, Cântece spre lauda Ta. 10 Tu care ești îndurător Și le dai împăraților Neprețuita biruință, Tu care-l scapi de umilință Și sabie pe David care Îți este rob, dă-mi îndurare! 11 Mă izbăvește, Domnul meu, De cei străini care – mereu – Neadevăruri au rostit Și-a căror dreaptă s-a vădit Drept mincinoasă, ne-ncetat!… 12 Ai noștri fii s-au arătat Niște odrasle care cresc Și tinerețe dovedesc. Fetele noastre, ne-ndoios, Sunt niște stâlpi, săpați frumos, Cari fac podoaba caselor Ce sunt ai împăraților. 13 Grânare pline, avem noi; Turmele ne sporesc apoi, Cu miile, cu zeci de mii, Pe-ntinsele noastre câmpii. 14 Vițelele sunt prăsitoare. Nu-i nici o pagubă sub soare. Nici o robie nu ne-apasă Și nici un țipăt n-o să iasă, Din ulițele noastre. Iată 15 Ce fericire se arată, Mereu, pentru poporu-acel, Care are să stea astfel! Ferice de poporul care, Drept Domn, pe Dumnezeu Îl are!