Psalms 137
1 Pe malurile râului Din țara Babilonului, Șezut-am noi și-amar plângeam, Când de Sion ne aminteam.
2 Harfele noastre au tăcut Și-n sălciile din ținut Fost-au, cu toate, atârnate, Lăsându-le a sta uitate.
3 Biruitorii noști’ cereau Să le cântăm și ne ziceau: „Haideți, cântați și-n Babilon, Cântări aduse din Sion!”
4 Cum să cântăm, căci nu puteam Când pe pământ străin eram, Cântările lui Dumnezeu?
5 Ierusalime, dacă eu Am să te uit, cumva – vreodată – Atuncea, dreapta mea, de-ndată, Să-și uite-a ei destoinicie!
6 De cerul gurii, să îmi fie Lipită limba, dacă eu Nu îmi voi aminti mereu, De tine. Dacă-n clipe grele, Culme a bucuriei mele, Nu am să fac din tine, mie – Lipită – limba să îmi fie!
7 Doamne, de fiii cei pe care Țara Edomului îi are, Să-Ți amintești, necontenit, Căci ei atunci când s-a găsit Ierusalimu-n strâmtorare, Strigat-au toți, în gura mare: „Să-l radeți! Dărâmat să fie! Să-l radeți dar, din temelie!”
8 Ah, fiica Babilonului, Sortită ești prăpădului! Ferice fie de acel Care-ți va face rău, la fel Precum tu însuți te-ai purtat, Când robi ai tăi, noi ne-am aflat!
9 Ferice de acela care, Pe ai tăi prunci, o să-i omoare! Ferice, celui ce-i zdrobește De stâncă și îi nimicește!