1Înțelepciunea și-a zidit O casă-n care-a potrivit Cei șapte stâlpi. A junghiat
2Vite, vin a amestecat Și masă mare-a așternut.
3Apoi, slugilor le-a cerut Să se zorească a pleca Către cetăți și a urca Pe vârful înălțimilor De unde-apoi, oamenilor, Să poată a le striga, tare, Ca să își afle ascultare:
4„Cine e prost și vindecat Se vrea, să vină imediat!” Cei de pricepere lipsiți
5Au fost chemați și ei: „Veniți, Ca să mâncați din carnea mea Și al meu vin să-l puteți bea.
6Lăsați prostia și veniți La mine, de vreți să trăiți! Priceperea să o urmați, Pe calea ei doar să umblați!”
7Mustrând pe batjocoritor, Ți-atragi, din partea tuturor, Numai dispreț. Dacă cumva, Pe un om rău, vrea cineva Să îl îndrepte, se alege Doar cu ocări. Deci înțelege:
8Nu îl mustra pe omul care Batjocorește, căci el are Să te urască. Mai deștept Este să-l cerți pe înțelept Și ai să fii, de el, iubit:
9Să dai ce ai de dăruit Celui ce este înțelept, Căci se va face mai deștept! Învață-l pe neprihănit Și vei vedea că, negreșit, El și mai mult are să-nvețe Din ale tale mici povețe!
10Frica de Domnul – am văzut – E-a-nțelepciunii început; Și iată ce-i priceperea: Știința sfinților e ea.
11Prin mine, ți se înmulțesc Zilele vieții și-ți sporesc
12Anii. Dacă ești înțelept, Doar pentru tine ești deștept; Dar batjocoritor de ești, Tu singur ai să suferești.
13Referitor la nebunie: Ea-i o femeie cari nu știe Nimic; însă este țâfnoasă, E proastă și gălăgioasă.
14Ea șade-n poarta casei sale, Pe scaun, și pe-nălțimi ale Cetăților strigând – din zori
15În noapte – către trecători – La cei ce merg pe calea dreaptă. Ea stă la pândă și-i așteaptă, Ademenind pe mari și mici:
16„Hei, proștilor! Veniți aici!” Pe cel care-i lipsit de minte, Îl prinde cu-ale ei cuvinte:
17„Mai dulci sunt apele furate. Mai bune-s pâinile luate Pe întuneric, pe ascuns”.
18Și astfel omul e pătruns De a ei spusă, dar nu știe Că morții dat, are să fie, Iar oaspeții ce-o însoțesc, În valea morții locuiesc.