1Nu strigă, oare, la tot pasul Înțelepciunea? Oare glasul, Priceperea nu și-a-nălțat?
2Ea, pe-nălțimi, s-a așezat, Pe drum, afară, la răscruci Și orice cale-o să apuci, Strigătul ei se-aude-n toate
3Părțile țării: în cetate, La porți, când este cald sau frig:
4„Hei, oameni! Către voi, eu strig! Spre voi se-ndreaptă glasul meu – Ai oamenilor fii – mereu!
5Învățați minte, proștilor! Vă deșteptați, nebunilor!
6Veniți cu toți de m-ascultați Și lucruri mari o să aflați! Buzele-mi gata-s să vă-nvețe Ce este drept, să dea povețe,
7Căci gura-mi adevăr rostește Și-adânc, minciuna, o urăște.
8Doar adevăr, în ale mele Cuvinte, afli. N-au în ele Nimic nedrept, strâmb sau sucit.
9Toate sunt spuse lămurit, Pentru cel care-i priceput; Iar pentru cine a știut, Știința mea să-și însușească, Sunt drepte și-au să-i folosească.
10Învățătura-mi învățați Și mai degrabă o luați Decât luați argint. Vă jur, Că decât aurul cel pur, Mai mult face știința mea, Căci preț mai mare, are ea.
11Înțelepciunea prețuiește Mai mult decât se dovedește Mărgăritaru-a prețui; Și nu se va asemui Cu ea – oricât e de măreț – Vreun lucru ce-i la mare preț.
12Eu, eu Înțelepciunea, stau În mintea omului; de vreau, Planuri măiestre născocesc, Pe care-adânc le chibzuiesc.
13Iată ce-i frica Domnului: Este urârea răului. Aflați că eu urăsc prostia, Purtările rele, trufia Și gura mincinoasă. Eu
14Pot să vă dăruiesc, mereu – Căci toate de la mine vin, Unde găsite sunt, din plin – Pricepere, izbândă, sfat. Eu, pentru voi, le am de dat. Puterea, mie-mi aparține,
15Iar împărații, doar prin mine, Domnesc. Și de la mine au Drepte porunci – căci eu le dau – Toți voievozii. Tot prin mine,
16În a lui mână cârma ține Cel care-i mare dregător Sau cel care-i judecător.
17Iubirea mea o dăruiesc Acelor care mă iubesc. Acel care se străduiește Cu dinadinsul, mă găsește.
18Cu mine este bogăția, Slava, dreptatea, avuția.
19Mai bun e rodul ce l-am dat, Decât e aurul curat. Venitu-n urma mea cules – Decât argintul cel ales –
20E mult mai bun. Pe drumul meu, Spre nevinovăție, eu Calc ne-ncetat. Cărarea mea, Una și-aceeași e cu cea Ce duce spre neprihănire,
21Să pot da dreaptă moștenire La toți acei ce mă iubesc Și-averile să le sporesc.
22Din tot ce-a făcut Dumnezeu, Prima lucrare am fost eu, ‘Nainte ca orice să fie.
23M-a așezat din veșnicie, ‘Nainte de orice-mpărat, Când nu era întemeiat Pământul. Deci eu m-am născut,
24Când încă nu era făcut Adâncul și când în izvoare Nu era apă curgătoare.
25Când m-am născut, munți nu erau Și nici dealuri nu se zăreau;
26N-a fost pământ și nici câmpie, N-a fost nici o ființă vie. Din pulberea pământului Ce-nvăluiește lumea lui, Nici un crâmpei n-a fost făcut Pe vremea-n care m-am născut.
27Când Domnul ceru-a întocmit, Am fost acolo și-am privit; Atunci când zare a trasat Peste adânc și-a atârnat,
28Sus, norii și când au țâșnit Ape din hău și-au izbucnit Izvoarele către lumină,
29Când mării – cea de sine plină – Hotar apelor ei i-a pus – Și să nu-l calce El i-a spus – Pământul când l-a-ntemeiat,
30Eram acolo. Am lucrat Alăturea de Dumnezeu. Meșterul Lui fusesem eu. Plăcerea Domnului eram Și-n fața Lui mereu jucam.
31Dădeam pământului ocol, Dansând pe al său rotocol, Găsindu-mi, pe cuprinsul lui, Plăcere-n fiii omului.
32Acum fiilor, ascultați Și de la mine învățați! Pe-aceia, eu îi fericesc, Care cărările-mi păzesc.
33Învățătura mi-ascultați Și sfatul nu mi-l lepădați, Ca să vă faceți mai deștepți, Să fiți, mereu, mai înțelepți.
34Ferice e de omul care Ascultă al meu glas și are Ca să vegheze poarta mea Și al meu prag, de-asemenea.
35Cel ce pe mine m-a găsit, Poate să fie fericit, Căci viața el o dobândește Și de la Dumnezeu, primește Bunăvoință. Dar greșesc
36Acei care păcătuiesc În contra mea: vor vătăma, Fără a ști, chiar inima Și trupul lor. De mă urăsc, E semn că moartea o iubesc.