Proverbs 8
1 Nu strigă, oare, la tot pasul Înțelepciunea? Oare glasul, Priceperea nu și-a-nălțat?
2 Ea, pe-nălțimi, s-a așezat, Pe drum, afară, la răscruci Și orice cale-o să apuci, Strigătul ei se-aude-n toate
3 Părțile țării: în cetate, La porți, când este cald sau frig:
4 „Hei, oameni! Către voi, eu strig! Spre voi se-ndreaptă glasul meu – Ai oamenilor fii – mereu!
5 Învățați minte, proștilor! Vă deșteptați, nebunilor!
6 Veniți cu toți de m-ascultați Și lucruri mari o să aflați! Buzele-mi gata-s să vă-nvețe Ce este drept, să dea povețe,
7 Căci gura-mi adevăr rostește Și-adânc, minciuna, o urăște.
8 Doar adevăr, în ale mele Cuvinte, afli. N-au în ele Nimic nedrept, strâmb sau sucit.
9 Toate sunt spuse lămurit, Pentru cel care-i priceput; Iar pentru cine a știut, Știința mea să-și însușească, Sunt drepte și-au să-i folosească.
10 Învățătura-mi învățați Și mai degrabă o luați Decât luați argint. Vă jur, Că decât aurul cel pur, Mai mult face știința mea, Căci preț mai mare, are ea.
11 Înțelepciunea prețuiește Mai mult decât se dovedește Mărgăritaru-a prețui; Și nu se va asemui Cu ea – oricât e de măreț – Vreun lucru ce-i la mare preț.
12 Eu, eu Înțelepciunea, stau În mintea omului; de vreau, Planuri măiestre născocesc, Pe care-adânc le chibzuiesc.
13 Iată ce-i frica Domnului: Este urârea răului. Aflați că eu urăsc prostia, Purtările rele, trufia Și gura mincinoasă. Eu
14 Pot să vă dăruiesc, mereu – Căci toate de la mine vin, Unde găsite sunt, din plin – Pricepere, izbândă, sfat. Eu, pentru voi, le am de dat. Puterea, mie-mi aparține,
15 Iar împărații, doar prin mine, Domnesc. Și de la mine au Drepte porunci – căci eu le dau – Toți voievozii. Tot prin mine,
16 În a lui mână cârma ține Cel care-i mare dregător Sau cel care-i judecător.
17 Iubirea mea o dăruiesc Acelor care mă iubesc. Acel care se străduiește Cu dinadinsul, mă găsește.
18 Cu mine este bogăția, Slava, dreptatea, avuția.
19 Mai bun e rodul ce l-am dat, Decât e aurul curat. Venitu-n urma mea cules – Decât argintul cel ales –
20 E mult mai bun. Pe drumul meu, Spre nevinovăție, eu Calc ne-ncetat. Cărarea mea, Una și-aceeași e cu cea Ce duce spre neprihănire,
21 Să pot da dreaptă moștenire La toți acei ce mă iubesc Și-averile să le sporesc.
22 Din tot ce-a făcut Dumnezeu, Prima lucrare am fost eu, ‘Nainte ca orice să fie.
23 M-a așezat din veșnicie, ‘Nainte de orice-mpărat, Când nu era întemeiat Pământul. Deci eu m-am născut,
24 Când încă nu era făcut Adâncul și când în izvoare Nu era apă curgătoare.
25 Când m-am născut, munți nu erau Și nici dealuri nu se zăreau;
26 N-a fost pământ și nici câmpie, N-a fost nici o ființă vie. Din pulberea pământului Ce-nvăluiește lumea lui, Nici un crâmpei n-a fost făcut Pe vremea-n care m-am născut.
27 Când Domnul ceru-a întocmit, Am fost acolo și-am privit; Atunci când zare a trasat Peste adânc și-a atârnat,
28 Sus, norii și când au țâșnit Ape din hău și-au izbucnit Izvoarele către lumină,
29 Când mării – cea de sine plină – Hotar apelor ei i-a pus – Și să nu-l calce El i-a spus – Pământul când l-a-ntemeiat,
30 Eram acolo. Am lucrat Alăturea de Dumnezeu. Meșterul Lui fusesem eu. Plăcerea Domnului eram Și-n fața Lui mereu jucam.
31 Dădeam pământului ocol, Dansând pe al său rotocol, Găsindu-mi, pe cuprinsul lui, Plăcere-n fiii omului.
32 Acum fiilor, ascultați Și de la mine învățați! Pe-aceia, eu îi fericesc, Care cărările-mi păzesc.
33 Învățătura mi-ascultați Și sfatul nu mi-l lepădați, Ca să vă faceți mai deștepți, Să fiți, mereu, mai înțelepți.
34 Ferice e de omul care Ascultă al meu glas și are Ca să vegheze poarta mea Și al meu prag, de-asemenea.
35 Cel ce pe mine m-a găsit, Poate să fie fericit, Căci viața el o dobândește Și de la Dumnezeu, primește Bunăvoință. Dar greșesc
36 Acei care păcătuiesc În contra mea: vor vătăma, Fără a ști, chiar inima Și trupul lor. De mă urăsc, E semn că moartea o iubesc.