1Când Artaxerxe împlinea Ani douăzeci de când domnea, Eram paharnic așezat În slujbă, pentru împărat. În șirul lunilor din an, Se potrivea luna Nisan. Vinu-n pahare, eu l-am pus Și împăratului l-am dus. De câte ori vin îi duceam, În față-i, trist, nu m-arătam; Însă atuncea, m-a zărit Și-a înțeles că sunt mâhnit.
2De-aceea, m-a și întrebat: „Dar pentru ce ești întristat? Nu ești bolnav, dar mi se-arată Că îți e inima-ntristată.” De-ndată ce l-am auzit, O mare frică am simțit
3Și i-am răspuns, înspăimântat: „Trăiască marele-mpărat, De-acum și până-n veșnicie! Cum ar putea ca să nu fie Obrajii mei, plini de-ntristare, Dacă cetatea cea în care Își au mormântul toți acei Care au fost părinții mei, E dărâmată, la pământ, Iar ale ei porți, arse, sânt?”
4„Ce vrei să-mi ceri?”– a întrebat, Îndată, al meu împărat. Atuncea, Dumnezeului Cari este Domn al cerului, În mare grabă, m-am rugat
5Și-apoi am zis către-mpărat: „Dacă-ndurare am primit Și trecere am dobândit În fața înălțimii tale, Te rog ca să găsești o cale, Să mă trimiți la Iuda-n țară, Unde să pot să zidesc iară, Cetatea-n care îngropați Îmi sunt părinții și-ai mei frați.”
6Lângă-mpărat, atuncea, sta Și-mpărăteasa și-asculta. Câteva clipe se gândise Și-n urmă împăratul zise: „Cât timp are să îți ia ție, O astfel de călătorie? Când crezi că vei putea apoi, A te întoarce înapoi?” După ce fost-am învoit, O vreme eu am stabilit – Ca să pornesc – și-am cuvântat
7În acest fel către-mpărat: „Dacă-mpăratu-o să găsească Cu cale să mă-nvrednicească, Dându-mi scrisori către cei cari Sunt dincolo de Râu mai mari, Grabnic voi reuși să plec Și-n Iuda voi putea să trec.
8Dacă măria-ta va vrea, Altă scrisoare să îmi dea Către Asaf cari, păzitor, Se află, al pădurilor Ce aparțin de împărat, Atuncea eu voi fi luat Lemne din care – mai apoi – Grinzi, pentru casă, face-voi Și porți care au să se puie La zidul de la cetățuie.” În urmă, eu am căpătat Scrisorile de la-mpărat, Pentru că Domnul Dumnezeu, Cu mine, fost-a, tot mereu.
9M-am dus la dregătorii cari Sunt dincolo de Râu mai mari Și-n ale lor mâini am lăsat Scrisorile de la-mpărat, Prin care el a poruncit Să mă-nsoțească – negreșit – Câțiva dintre aceia cari, Peste oștire sunt mai mari, Având cu ei o mică cată Ce-a fost din călăreți formată.
10Când Sambalat a auzit – Cel care fost-a Horonit – Și-un Amonit – cari se vădea Că se chemase Tobia – S-au mâniat. Nu le-a plăcut – Deloc – atunci când au văzut Că cineva se-nteresează De Israel și că lucrează Spre binele copiilor Din al lui Israel popor.
11Către Ierusalim apoi – Într-un sfârșit, plecarăm noi. Când în cetate am sosit, Trei zile-acolo ne-am oprit.
12După aceea, m-am sculat, În miez de noapte, și-am plecat Fără a spune nimănui, Ce a pus Domnul cerului În a mea inimă, ca eu Să fac, pentru poporul meu, Și-apoi pentru cetatea care, Ierusalim, drept nume, are. Singur în noapte, eu eram, Cu vita ce o călăream.
13Prin poarta văii am trecut Și spre izvorul cunoscut Drept „al balaurului”, eu M-am îndreptat. În gândul meu, Am hotărât să plec apoi, Spre porțile dinspre gunoi. Priveam, atent, către cetate La zidurile dărâmate Și porțile ei năruite Care, de foc, sunt mistuite.
14Trecut-am pe la poarta care Aflată e lângă izvoare Și-am mers spre malul iazului Cari este-al împăratului Și-n felu-acesta am văzut Că n-avea loc să fi trecut Vita, pe care o aveam, Pe care eu o călăream.
15Către pârâu, m-am îndreptat Și-atent, la ziduri, m-am uitat. Spre poarta văi-am mers apoi Și astfel m-am întors ‘napoi.
16Dar dregătorii n-au știut Unde am fost și ce-am făcut. N-am spus nimic nici la ai mei – Deci la cei care sunt Iudei – N-am spus nimic preoților N-am spus nici dregătorilor Și-asemenea nici celor cari Se dovedeau a fi mai mari.
17După aceea, am plecat, În fața lor m-am așezat Și le-am vorbit: „Vedeți dar voi, Starea în care suntem noi! Ierusalimu-i l-a pământ Iar porțile lui, arse, sânt. Veniți, din nou, să îl zidim, Ca de ocară să nu fim!”
18Apoi, eu le-am istorisit Cum Dumnezeu m-a însoțit Și felu-n care-a cuvântat Însuși al nostru împărat. Ei au răspuns: „Hai să pornim, Ierusalimul, să-l zidim!” Când hotărârea fu luată, Toți se-ntăriră, de îndată.
19Atunci când fost-a înștiințat De hotărâre, Sambalat – Cel care este Horonit – Cu Tobia – cel Amonit – Și cu Gheșem – acela care Arab fusese, din născare – Iute-și bătură joc de noi Și-n acest fel au zis apoi: „Ce faceți voi? Ce încercați? Voiți ca să vă răsculați Contra-mpăratului?” Iar eu
20Răspuns-am: „Iată, Dumnezeu, Cari este Domn al cerului, E-alături de poporul Lui. Ne sprijinește și-o să fim În stare ca să izbândim. Ai Domnului robi, suntem noi. De-aceea, vom zidi – apoi – Astă cetate, dar în ea, Parte – nicicând – nu veți avea. Nu veți avea – vă dau de știre – Nici măcar drept de amintire”