Nahum 3
1 Vai de cetatea ‘ceea care Iubește-a sângelui vărsare, Cari este plină de minciună, Cari silnicia o adună Și cari, împinsă de-a ei fire, Pusă-i mereu doar pe răpire!…
2 Ascultați biciul vâjâind, Plin de furie, și pocnind! Ascultați goana cailor Și duruitul carelor! Să ascultați cum huruiesc Roțile când se învârtesc!
3 Năvalnic, călăreți-atacă, Scânteie săbii fără teacă Și fulgeră-nspăimântător Oțelele sulițelor… De fierul armei, cad loviți, Pe câmp, mulțime de răniți!… Grămezi de morți – nenumărate – Zac peste tot, împrăștiate, Căci fără număr se vădesc Morții!… Cei care mai trăiesc Se-mpiedică, în goana lor, De trupurile morților!…
4 Din pricina curviilor Și a nelegiuirilor Ce le-a făcut curva cea care Se arăta fermecătoare Și iscusită, căci vindea Neamuri și de-asemenea Popoare, prin a ei curvie Și prin a ei vrăjitorie.
5 „Ascultă și ia seama bine! Mare necaz am Eu, pe tine!” – A zis, cu glas răsunător, Cel care-i Domn al oștilor. „De-aceea, iată că îți zic: Poalele-n cap ți le ridic, Iar neamurile s-or uita Să vadă goliciunea ta. Popoarele se-ntorc spre tine Să vadă toată-a ta rușine.
6 Voi azvârli cu murdării, Asupra ta, așa să știi! Te înjosesc și de ocară Ajunge-vei, în orice țară.
7 Aceia care vor avea Putința de a te vedea, Fugi-vor să se-adăpostească Și-n acest fel au să vorbească: „Ninive este nimicită! De tot, ajuns-a pustiită! Cine-o va plânge? Unde oare, Să ne-ndreptăm, în căutare De oameni care ar putea Ca mângâiere să îți dea?
8 Dar spune, oare, te gândești Că tu mai bună te vădești Decât cetatea așezată Chiar între râuri și chemată Drept No-Amon, cetate care Avuse marea-n apărare?
9 Egipt și Etiopia Tărie fost-au pentru ea. Oameni din Put și Libieni Fost-au sprijinitori ai ei.
10 Dar și ea a ajuns să fie Dusă-n surghiun și în robie, Iar pruncii ei au fost zvârliți Pe ulițe și nimiciți. Pentru cei cari în frunte-au stat, Sorțiul apoi l-au aruncat Și-n lanțuri au ajuns cei cari Se dovedeau ai ei mai mari.
11 Dar și tu te vei îmbăta Și un loc bun vei căuta, În care să te-adăpostești De cei cari dușmănită ești!
12 Cetățile-ți de căpătâi Sunt precum roadele dintâi Ale smochinului aflat În drum, cari dacă-i scuturat, Cădea-vor la acela care, Să le mănânce, poftă are.
13 Iată dar că al tău popor E-asemenea femeilor. În a vrăjmașilor tăi cale, Deschise sunt porțile tale, Căci flăcările-au mistuit Zăvoarele ce le-au păzit!
14 Să scoateți apa ‘ceea care Este pentru împresurare! Să fie, iarăși, ridicate Întăriturile sfărmate! Calcă pământul în picioare, Frământă lutul, după care, Cuptorul să îl pregătești Și cărămizi să întocmești!
15 Iată, tocmai în acel loc, Mâncată ai să fii de foc, Iar sabia, de peste fire, Te șterge cu desăvârșire! Ca și lăcusta te-ai sporit, Ca forfecarul înmulțit – Acum – ajuns-ai ca să fii, Dar ai să pieri însă, să știi!
16 Neguțătorii tăi se-arată A fi mai mulți în număr, iată, Decât sunt stelele pe care Cerul cel necuprins le are. La tine s-au îngrămădit, Căci ca lăcustele-au venit, Ca puii de lăcustă care Aripile-și întind, să zboare.
17 Toți voievozii și cei cari Se dovedesc ai tăi mai mari Asemeni sunt lăcustelor Cari, în răceala zorilor, Loc în dumbrăvi își pregătesc, Pentru că adăpost voiesc. Apoi, când soarele apare, Zborul își ia ceata lor mare, De nici nu mai este știut Locul în care a șezut.
18 Asculte cel ce-i așezat Peste Asiria-mpărat: Îți dorm păstorii – nu păzesc – Și-ai tăi viteji se odihnesc. În timpu-acesta – negreșit – Poporul tău e risipit Pe munți și nu va mai putea Ca să îl strângă nimenea.
19 Pentru-a ta rană, alinare Nu este, căci leac, ea nu are! Cine aude ce-ai pățit Bate din palme, fericit, Pentru că cine n-a fost, oare, Atins de răutatea-ți mare?”