1Această prorocie, iată, Lui Habacuc îi este dată.
2Doamne, cât voi striga la Tine, Fără să iei seama la mine? Cât am să plâng, tânguitor, Fără să îmi dai ajutor?
3De ce îngădui să văd eu, Nelegiuirea, tot mereu? De ce Te uiți la nedreptate, La relele ce-s adunate? Cuprinsă e întreaga fire, De silnicii și asuprire. Certuri se nasc și izbucnesc Gâlcevi ce nu se mai sfârșesc.
4Fără putere-i legea dată, Dreptatea nu se mai arată, Iar omul cel neprihănit De cel rău este biruit, Căci judecățile rostite, Mereu, nedrepte sunt vădite.
5„Spre neamuri, ochii vă rotiți! Uitați-vă și vă-ngroziți! În ale voastre zile are Ca să se facă o lucrare, Pe cari n-ați crede-o, de cumva, V-ar povesti-o cineva!
6Căci ridica-voi un popor, Cari este al Haldeilor. E un neam iute și turbat. Întinderi mari a colindat, Vrând locuințe să găsească, Pe care să le stăpânească.
7El e grozav și-nfricoșat Și din el însuși și-a luat Și dreptul și a lui mărire.
8Ai lui cai zboară peste fire, Mai iuți fiind decât se-arată Că leoparzii sunt vreodată. Ei sunt mai sprinteni – bunăoară – Decât sunt lupii cei de seară. Galop, vin călăreții lui Și-asemenea vulturului Care la înălțime zboară, Asupra prăzii se pogoară.
9Acel popor o să sosească Gândind numai să jefuiască. A lui privire se arată, De lăcomie, încărcată. Mulți, ca nisipul, s-au vădit Toți cei pe cari i-au înrobit.
10Ei își bat joc de cei aflați Pe scaunele de-mpărați, Iar tagma voievozilor Nimica e, în fața lor. De-ntăriturile ce sânt ‘Nălțate, râd, căci pun pământ, Până pe ele izbutesc Să urce și le cuceresc.
11Aprinderea i se-ndoiește, Încât măsura depășește Și-astfel se face vinovat Căci a ajuns de și-a luat Puterea lui, drept dumnezeu, Și-n ea se sprijină mereu!”
12Doamne, din veac, nu ești al meu Sfânt Domn, precum și Dumnezeu? Nu vom muri dar, niciodat’, Căci Tu Doamne ne-ai ridicat, Ca judecățile rostite De Tine, a fi împlinite. Pe-acest popor l-ai înălțat Căci Stâncă Tu Te-ai arătat Și vrei, prin el, să rânduiești Pedepsele ce le gătești!
13Ai Tăi ochi sunt neîntinați. Ei sunt atâta de curați Încât nu pot să suferească Nelegiuirea s-o privească! Cum ai putea privi la cei Ce se arată-a fi mișei, Sau la cei răi cari s-au vădit Că-l sorb pe cel neprihănit?
14Vei face Tu, oamenilor, Precum peștilor mărilor, Sau precum târâtoarei care Nici un stăpân asupră-i n-are?
15Cu undița, îi prinde el Și-i trage-n mreaja lui, astfel. De-aceea, el se veselește Și bucuria-l năpădește.
16De-aceea, a găsit cu cale, Jertfe-a aduce mrejei sale Și arde din tămâia lui, Cinste a-i da năvodului, Pentru că lor le datorește Puterea ce o dobândește Fiindcă din acele plase Se trag bucatele lui grase!
17De-aceea, o să se grăbească, Mereu, mreaja să își golească Și neamuri va înjunghia Fără ca milă a avea?