Habakkuk 1
1 Această prorocie, iată, Lui Habacuc îi este dată.
2 Doamne, cât voi striga la Tine, Fără să iei seama la mine? Cât am să plâng, tânguitor, Fără să îmi dai ajutor?
3 De ce îngădui să văd eu, Nelegiuirea, tot mereu? De ce Te uiți la nedreptate, La relele ce-s adunate? Cuprinsă e întreaga fire, De silnicii și asuprire. Certuri se nasc și izbucnesc Gâlcevi ce nu se mai sfârșesc.
4 Fără putere-i legea dată, Dreptatea nu se mai arată, Iar omul cel neprihănit De cel rău este biruit, Căci judecățile rostite, Mereu, nedrepte sunt vădite.
5 „Spre neamuri, ochii vă rotiți! Uitați-vă și vă-ngroziți! În ale voastre zile are Ca să se facă o lucrare, Pe cari n-ați crede-o, de cumva, V-ar povesti-o cineva!
6 Căci ridica-voi un popor, Cari este al Haldeilor. E un neam iute și turbat. Întinderi mari a colindat, Vrând locuințe să găsească, Pe care să le stăpânească.
7 El e grozav și-nfricoșat Și din el însuși și-a luat Și dreptul și a lui mărire.
8 Ai lui cai zboară peste fire, Mai iuți fiind decât se-arată Că leoparzii sunt vreodată. Ei sunt mai sprinteni – bunăoară – Decât sunt lupii cei de seară. Galop, vin călăreții lui Și-asemenea vulturului Care la înălțime zboară, Asupra prăzii se pogoară.
9 Acel popor o să sosească Gândind numai să jefuiască. A lui privire se arată, De lăcomie, încărcată. Mulți, ca nisipul, s-au vădit Toți cei pe cari i-au înrobit.
10 Ei își bat joc de cei aflați Pe scaunele de-mpărați, Iar tagma voievozilor Nimica e, în fața lor. De-ntăriturile ce sânt ‘Nălțate, râd, căci pun pământ, Până pe ele izbutesc Să urce și le cuceresc.
11 Aprinderea i se-ndoiește, Încât măsura depășește Și-astfel se face vinovat Căci a ajuns de și-a luat Puterea lui, drept dumnezeu, Și-n ea se sprijină mereu!”
12 Doamne, din veac, nu ești al meu Sfânt Domn, precum și Dumnezeu? Nu vom muri dar, niciodat’, Căci Tu Doamne ne-ai ridicat, Ca judecățile rostite De Tine, a fi împlinite. Pe-acest popor l-ai înălțat Căci Stâncă Tu Te-ai arătat Și vrei, prin el, să rânduiești Pedepsele ce le gătești!
13 Ai Tăi ochi sunt neîntinați. Ei sunt atâta de curați Încât nu pot să suferească Nelegiuirea s-o privească! Cum ai putea privi la cei Ce se arată-a fi mișei, Sau la cei răi cari s-au vădit Că-l sorb pe cel neprihănit?
14 Vei face Tu, oamenilor, Precum peștilor mărilor, Sau precum târâtoarei care Nici un stăpân asupră-i n-are?
15 Cu undița, îi prinde el Și-i trage-n mreaja lui, astfel. De-aceea, el se veselește Și bucuria-l năpădește.
16 De-aceea, a găsit cu cale, Jertfe-a aduce mrejei sale Și arde din tămâia lui, Cinste a-i da năvodului, Pentru că lor le datorește Puterea ce o dobândește Fiindcă din acele plase Se trag bucatele lui grase!
17 De-aceea, o să se grăbească, Mereu, mreaja să își golească Și neamuri va înjunghia Fără ca milă a avea?