Micah 7
1 „Vai, mie! Parcă sunt aflat La strâns de poame și-adunat Bobițele strugurilor, După culesul viilor! Nici un chiorchine, via n-are! Nu-i o smochină, de mâncare, Așa precum sperasem eu, Cum ar fi vrut sufletul meu!
2 Omul de bine-a părăsit Țara. Nimeni nu e cinstit. La pândă, toți se rânduiesc. Să verse sânge se grăbesc, Iar fratelui pe cari îl are, Curse-i întinde fiecare.
3 Mâinile lor s-au îndreptat Doar către rău, neîncetat. Cârmuitorul, daruri, vrea. Judecătorul, plată, ia. Cel care mare se vădește, Pe față spune ce dorește, Căci el cere, cu lăcomie, Ce plată vrea, dată să-i fie. Astfel, cu toți merg mână-n mână, De la cârmuitor și până La ultimul slujbaș cel care Drept rangul cel mai mic îl are.
4 Acela care e mai bun Din rândul lor, este – vă spun – Ca tufele de mărăcini. Mai rău ca tufele de spini, Este cel care s-a vădit, În rândul lor, cel mai cinstit. Ziua, de-ai Tăi proroci vestită – Pedeapsa care-i pregătită – Se-apropie-amenințător! Atunci va fi mirarea lor!
5 Pe un prieten, să nu-l crezi! În rude, să nu te încrezi Chiar dacă-apropiate-ți sânt! Ia seama la al tău cuvânt, Păzește-ți gura – cum se cade – De cea care în brațe-ți șade!
6 Căci iată, fiul se vădește Pe tată că-l batjocorește; Fata apoi – de bună seamă – În contră e la a ei mamă, Iar nora a găsit cu cale De-a sta-mpotriva soacrei sale. Astfel, vrăjmași ai omului Sunt tocmai cei din casa lui!
7 Eu, însă, am ca să privesc Spre Domnul și nădăjduiesc În Cel care îmi e mereu, Al mântuirii Dumnezeu, Căci știu că mă va asculta.
8 De bucurie, nu sălta Vrăjmașo, chiar de ai văzut Că la pământ eu am căzut, Pentru că iarăși mă ridic! Chiar dacă-n beznă stau un pic, Totuși, Domnu-i a mea Lumină, De care inima mi-e plină!
9 Voi suferi mânia Lui, Căci împotriva Domnului Iată că am păcătuit. De El, voi fi eu, sprijinit, Căci – după cum se va vedea – Va apăra pricina mea. El este Cel cari o să vină Și mă va scoate la lumină. Voi sta în fața Domnului Și voi privi dreptatea Lui.
10 Lucrul acesta, negreșit, Atuncea când va fi zărit, Pe cea care-i vrăjmașa mea, Rușinea-ndat’ o va umplea Și îmi va zice: „Unde-i oare, Al tău Domn? Unde e Cel care Îți este ție, Dumnezeu?” Încredințat mă aflu eu, Că împlinită-mi voi vedea Dorința mea, față de ea. Eu știu că-n acea vreme are A fi călcată în picioare, La fel precum este călcat Noroiu-n uliță aflat.
11 Când ziduri, iar au să zidească, Atunci o să ți se lărgească Hotarele. Tu vei vedea
12 Cum vin cei din Asiria. De-asemeni, cei care-au șezut În al Egiptului ținut Și pân’ la râu – cu toți cei care Sunt de la munte pân’ la mare – Spre tine au să se grăbească.
13 ‘Nainte să se împlinească Lucrul acesta, pustiită Țara va fi și nimicită, Din pricina celor pe care, Locuitori, în ea, îi are, Și din pricina relelor Făcute de al ei popor.
14 Paște-Ți poporul Tău cel drag! Ți-l paște, cu al Tău toiag, Căci a Ta turmă se arată Și moștenire, totodată. Șade-n pădurea din Carmel Și singur e poporu-acel. Pe culmile Basanului Și ale Galaadului, Să pască, precum a făcut În vremile care-au trecut.”
15 „Iată că lucruri minunate Au să îți fie arătate” – Domnul a zis – „ca la-nceput, Când al Egiptului ținut L-ai părăsit.” De-asemenea,
16 Și neamurile vor vedea Aceste lucruri minunate Și au să fie rușinate, Cu toată marea lor putere. Au să rămână în tăcere, Cu mâinile la gură duse Și peste ea pecete puse, Și cu urechile-astupate.
17 Vor linge pulberea, speriate, Ca șarpele, tremurătoare, Asemeni unor târâtoare. Ieși-vor din a lor cetate Și vor veni înspăimântate În fața Celui cari, mereu, Ne este Domn și Dumnezeu.
18 Dar care Dumnezeu, sau cine Se mai aseamănă cu Tine, Nelegiuirile iertând Și cu privirea-apoi trecând Păcatele cele pe care Le-au săvârșit, fără-ncetare, Cei care sunt o rămășiță De-a moștenirii Tale viță? Iată dar că a Lui mânie Nu o să țină pe vecie, Căci o plăcere mult mai mare, Găsește El, în îndurare!
19 El va avea milă de noi Și va călca-n picioare-apoi Nelegiuirea cea pe care Am săvârșit-o, căci în mare Va arunca al nost’ păcat.
20 Credincioșie-i vei fi dat Lui Iacov și cu îndurare Vei ține jurământul care, Față de-Aveam, Tu l-ai rostit, Căci vei veghea ca împlinit Să fie ceea ce-ai jurat, Părinților noștri, odat’.”