Mark 6— BIV2014

¹Iisus S-a-ntors, cu-ai Săi, acasă,

²Căci, de Sabat, a vrut să iasă, Să-mpartă-nvățătura Lui, În sinagogi, norodului. Acei care Îl ascultau, Uimiți, mereu, se-ntrebau: „De unde-i astă-nțelepciune, În toate câte ni le spune?! Și-apoi, minunile aceste… În ce fel, El le săvârșește?!

³Oare, nu-i Iosif, tatăl Lui? Nu-i El, fiul tâmplarului? Maria nu-I e mamă? Da… Iacov, Iose, Simon, Iuda, Oare nu-s frații Lui? Și-apoi, Surorile-I, nu-s printre noi?” Gândind dar, după a lor fire, O pricină de poticnire, Găseau în El. Când le-a vorbit, „Nu este mai disprețuit” – Iisus le spuse – „un proroc Ca-n țara lui, ca-n al său loc.”

⁴Minuni, la ei, n-a mai făcut, Căci necredința le-a văzut;

⁵Doar mâinile Și-a așezat, Și-n acest fel, a vindecat Câțiva bolnavi, fiind uimit

⁶De necredința ce-a găsit. Cetăți și sate străbătea Iisus. Pe unde El trecea, Împărtășea norodului, Din plin, învățătura Lui.

⁷Iisus, la Sine, a chemat Pe cei doișpe. Puteri le-a dat, De-a scoate duhuri necurate, Și boli de a fi vindecate.

⁸Le-a poruncit, ca nu cumva, Să ia cu ei, la drum, ceva: Să nu ia pâine, bani, desag, Haine de schimb – doar un toiag;

⁹Drept încălțări, în a lor cale, Să folosească doar sandale.

¹⁰„În casa-n care-o să intrați” – Le-a mai spus El – „voiesc să stați, Până porniți, din nou, la drum,

¹¹Spre alt ținut. Vă spun acum, Că dacă s-a-ntâmplat, cumva, Și nu v-a primit cineva – Nici vorba nu v-a ascultat – Veți părăsi, ne-ntârziat, Și casa și cetatea ‘ceea! Veți scutura, după aceea, Și praful de pe-ncălțăminte, Căci Eu vă spun – luați aminte – Când fi-va ziua judecății, Cu mult mai greu va fi cetății Aceleia – când va fi ora – Decât Sodomei și Gomora.”

¹²Discipolii s-au răspândit Și-apoi, au propovăduit, Mulțimii, despre pocăință.

¹³Pe cei aflați în suferință, De-ale lor boli, îi vindecau; Din îndrăciți, duhuri scoteau.

¹⁴Irod era, în vremea ‘ceea, Stăpânitor, peste Iudeea. Despre Iisus, a auzit, Căci multe i s-au povestit. „Este Ioan Botezătorul” – Își zise-n gând, stăpânitorul. „Din morți, pare că a-nviat; Așa poate fi explicat Felul în care-a săvârșit, Tot ceea ce am auzit.”

¹⁵Unii ziceau: „Este Ilie, Cel care-i așteptat să vie.” Dar alții nu credeau deloc, Spunând: „E numai un proroc!”

¹⁶Irod, însă, era convins Că e Ioan. „Doar eu l-am prins” – Își zise – „capul, i-am tăiat, Iar el, din morți, a înviat.”

¹⁷Însuși Irod, gărzi, a trimis Și-a poruncit a fi ucis Ioan. Prin ascuțișul spadei, Din ordinul Irodiadei – Soața lui Filip, frate’ său –

¹⁸Pieri Ioan. „E mare rău, E lucru neîngăduit” – Spunea Ioan, necontenit – „Nevastă – ea – ca să îți fie, Lui Filip, când, îi e soție!”

¹⁹Irodiada – pe Ioan – Avea necaz. Făcu un plan Să-l piardă, însă nu putea,

²⁰Căci împăratul se temea, De el, fiindcă l-a găsit A fi un om neprihănit Și sfânt. Când vorba-i asculta, În cumpănă, pe gânduri, sta, Și încerca să-l ocrotească, Neștiind ce să hotărască.

²¹Însă, o zi tot a venit, Care, prilej, i-a oferit, De-a-și pune planu-n aplicare. Era o zi de sărbătoare, Căci împăratu-și celebra Aniversarea. El era Bine dispus, în ziua ‘ceea. Fruntașilor, din Galileea, Boierilor și celor cari Erau, ai oastei lui, mai mari, Un prânz le dete, fastuos.

²²La acest prânz, dansă, frumos, Fata Irodiadei, iar

²³Irod s-a oferit, drept dar – Cu jurământ a întărit – Să-i satisfacă, negreșit, Orice dorință va avea.

²⁴Fata a alergat să-i dea, Vestea aceasta, mamei sale: „Ce-i cer?” – i-a zis. Atunci, cu cale, Irodiada a găsit, Că este timpul potrivit, De-a-și pune planu-n aplicare; Ea-i spuse fetei: „Știu că are Să-ți dea orice, stăpânitorul. Acum, Ioan Botezătorul, Cere a fi decapitat!”

²⁵Fata, în grabă, a plecat Și-a spus: „Doresc, pe-o farfurie, Al lui Ioan cap, să îmi fie, Din temniță, acum, adus!”

²⁶Irod, la vorba-i, s-a supus, Deși, amarnic, s-a-ntristat. Din pricină că a jurat, Iar cei ce la ospăț erau, Cu nerăbdare așteptau S-audă hotărârea lui, El n-a zis nu. Ostașului,

²⁷Din garda sa, i-a ordonat Să împlinească, de îndat’, Dorința fetei. El s-a dus

²⁸Și-al lui Ioan cap, l-a adus, Cum s-a cerut – pe-o farfurie. Fata-l luă, cu bucurie, Și capul cel însângerat, Irodiadei i-a fost dat.

²⁹Când, ucenicii lui Ioan Aflară cum mârșavul plan S-a-nfăptuit, au alergat, În graba mare, la palat, Au cerut trupul, de l-au dus Și-apoi, într-un mormânt, l-au pus.

³⁰Apostolii au revenit, Toți, la Iisus, și-au povestit Ceea ce li s-a întâmplat, Pe drum, și cum i-au învățat Pe oameni, precum El le-a spus.

³¹Atuncea, i-a chemat Iisus, Mai la o parte, și-a zis: „Știu. Să mergem, într-un loc pustiu, Ca să vă odihniți acum, Căci ați bătut atâta drum.” Iisus știa că-s obosiți, Că tot mereu sunt hărțuiți, Încât n-au timp nici să prânzească Și nicidecum să se-odihnească.

³²Ei, o corabie-au luat Și-un loc pustiu au căutat.

³³Mulțimea i-a văzut plecând, Și-a mers, în urma lor, iar când,

³⁴Din luntre, ei au debarcat, Norodul i-a întâmpinat. Ca niște oi – fără păstor – Văzându-i, pe Învățător L-a-nvins mila: a vindecat Bolnavi, și-nvățături, a dat.

³⁵Discipolii, într-un târziu, I-au spus: „Acest loc e pustiu Și iată că s-a înserat.

³⁶Norodul trebuie lăsat Să plece. Lasă-i, nu-i mai ține, Să meargă-n satele vecine, Pâine să-și ia, căci nimeni n-are, Nici o fărâmă, de mâncare.”

³⁷Iisus le-a zis: „Dați-le voi Ca să mănânce!” „Vrei, ca noi Să luăm pâine, pentru ei? Dar n-avem bani! Vreo câțiva lei – Cam două sute – de-ncercăm, Abia putem să adunăm!” – Răspuns I-a dat, pe loc, în cor, Tot grupul ucenicilor.

³⁸El zise: „Câte pâini aveți? Mergeți, degrabă, și vedeți!” „Vom face cum ne poruncești! Avem cinci pâini doar, și doi pești. Atâta tot avem, cu noi” – Răspuns-au ucenici-apoi.

³⁹„Grupați în cete, tot poporul!”– Le-a poruncit Învățătorul.

⁴⁰Când ucenicii au sfârșit, Întreg norodul, de-mpărțit – Căci câte cincizeci, ei au pus, Și câte-o sută, cum le-a spus –

⁴¹Iisus luă cele cinci pâini Și pești-n ale Sale mâini, Spre cer, ochii, și-a ridicat, Hrana, a binecuvântat, A frânt-o în bucăți mai mici, Dându-le-apoi, la ucenici, Să le împartă tuturor.

⁴²Astfel, acel întreg popor Aflat acolo, a mâncat Până când toți s-au săturat. Coșuri, în urmă-au fost aduse, Și-n ele, resturi fost-au puse, Iar când, apoi, s-au numărat, Văzură că s-au ridicat

⁴³Douăsprezece coșuri, rase, Cu firmiturile rămase.

⁴⁴Au fost, atuncea, săturați, Un număr de cinci mii bărbați.

⁴⁵Pe ucenicii Săi, Iisus, În acea seară chiar, i-a pus Să ia corabia-napoi, Către Betsaida. El, apoi,

⁴⁶A dat drumul poporului Și-a mers pe vârful muntelui, În liniște, de s-a rugat.

⁴⁷Când înserarea s-a lăsat, Luntrea trecu linia zării Și-ajunse în mijlocul mării. Abia atunci, din munți, de sus, Spre țărm, a coborât Iisus.

⁴⁸Pe-al mării mal, când a sosit, Pe ucenici, El i-a zărit, De vânturi, cum izbiți erau, Cum cu furtuna se luptau, Prinși de vârtejuri, ca de-o vrajă. Astfel, pe la a patra strajă, Iisus plecă spre locu-n care Ei se aflau, pășind pe mare, Cu gândul ca, pe lângă ei,

⁴⁹Să treacă. Oamenii acei, Când, de departe, L-au zărit, Că-i o nălucă, au gândit, Și-nvinși de spaimă, au țipat, Atunci când S-a apropiat.

⁵⁰Iisus, văzându-i îngroziți, Le spuse: „Eu sunt! Îndrăzniți! Fiți fără teamă! Vin la voi!”

⁵¹Și, în corabie, apoi, Din valul mării, a pășit. Vântul, îndată, s-a oprit, Iar ucenicii au rămas Înmărmuriți și fără glas,

⁵²Pentru că ei n-au priceput Minunea care s-a făcut, Cu pâinea ce-a fost înmulțită, Căci aveau inima-mpietrită.

⁵³Trecură marea. S-au oprit Într-un ținut, ce s-a numit Drept al Ghenezaretului.

⁵⁴Cei de prin partea locului, Îl cunoscură pe Iisus.

⁵⁵Pe toți bolnavii i-au adus Și-n fața Lui, i-au așezat.

⁵⁶Prin orice loc El a umblat, Cei sănătoși, bolnavi scoteau, Pe pat, afară, și-L rugau Să-i lase, haina să-I atingă Și astfel, boala să-și învingă. Toți care s-au apropiat De haina Lui, s-au vindecat.