1Iisus, de-acolo, a plecat Și-n sinagogă a intrat. Era-n mulțimea adunată, Un om ce-avea mâna uscată.
2Toți Fariseii Îl pândeau, Pe Domnul, pentru că voiau Să poată a-L învinui, În caz că-l va tămădui, Pe bietul om. Când l-a zărit,
3Iisus, omului, i-a vorbit: „Te-așează-n mijloc!”, iar apoi,
4Spre Farisei se-ntoarse: „Voi, Să Îmi răspundeți” – i-a-ntrebat – „Dacă, în ziua de Sabat, E-ngăduit a face rău, Sau bine, seamănului tău? O viață-i bine să o pierzi, Sau, dimpotrivă, s-o salvezi?”
5Dar ei tăceau. Atunci, Iisus, Privindu-i mânios, a spus: „Întinde-ți mâna!” Omu-acel, A-ntins-o și-a ajuns la fel, Cu și cealaltă, de îndat’,
6Iar Fariseii L-au lăsat; Afară, după ce-au ieșit, Să-L prindă, ei s-au sfătuit.
7Iisus, spre mare, a plecat. Puhoi, mulțimea L-a urmat, Venită de prin Galileea, De-asemenea și din Iudeea,
8Precum și din Ierusalim; Alții veniră – precum știm – Din Idumeea; locuiau – Peste Iordan – mulți, și veneau Chiar din ținutul Tirului, Precum și al Sidonului.
9Iisus, atunci, a poruncit, Iar ucenici-au pregătit O luntre, pentru-nvățător, Ca să vorbească gloatelor Și să se facă auzit, Fără a fi înghesuit –
10Căci El, pe mulți, i-a vindecat Și-astfel, cu toți au alergat Să se atingă doar, de El, Știut fiind că-n acest fel, Vor fi, de boli, tămăduiți.
11Când Îl vedeau, cei îndrăciți, Ca fulgerați, se prăbușeau, Iar duhurile lor strigau: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu!”
12Dar El le poruncea, mereu, Să nu Îl facă cunoscut, Căci nu voia a fi știut.
13Iisus, pe munte, S-a urcat Și-apoi, la Sine, a chemat Pe toți cei care au voit
14Să vină. El a rânduit, Pe doișpe inși, ca să pornească La drum, să propovăduiască Învățătura Sa. Le-a dat
15Putere și i-a învățat, Cum, duhurile necurate, Și boli, pot fi înlăturate.
16Acum, iată cum s-au numit Cei doisprezece: a venit Simon întâi, cărui i-a dat Drept nume, Petru; l-a urmat
17Ioan, iar apoi Iacov – ei Erau fiii lui Zebedei. Iisus, Boanerghes, i-a numit – Ceea ce-nseamnă, tălmăcit, Că-s „fii ai tunetului” ei;
18În urma lor, veni Andrei, Filip, Matei, Bartolomeu, Toma, Iacov al lui Alfeu, Tadeu și Simon Canaaneanul
19Și-apoi Iuda Iscarioteanul – Acela care L-a vândut, Pentru arginți, cum s-a văzut.
20Iisus, în casă, a intrat; Lumea, din nou, s-a adunat Și a-nceput să-L îmbulzească, De nu putea nici să prânzească.
21Aflând, rudele lui Iisus, Tot ce făcuse El, și-au spus: „Haideți, cu toții să plecăm, Degrabă, să Îl înhățăm, Căci Și-a ieșit din minți!” La fel,
22Și cărturarii, despre El, Ziceau că „Este stăpânit De Belzebul, căci, negreșit, Că El, în scosul dracilor, E ajutat de domnul lor.”
23Iisus, la Sine, i-a chemat, I-a privit blând, și-a întrebat: „Satanei îi e oare-n plan, Să-l dea afară pe Satan?
24Aflați dar, că o-mpărăție, Când dezbinată o să fie În contră-și, fi-va pustiită.
25De-asemeni, fi-va nimicită Și casa care-i dezbinată Și împotrivă-și ridicată.
26Satan, dacă pe el s-a dat Afară, este dezbinat. Atunci, a lui împărăție Nu va putea să se menție.
27Nimeni nu o să năvălească, La cel tare, să-l jefuiască, ‘Nainte de a-l fi legat.
28Vă spun dar, cu adevărat, Că omului îi sunt iertate Și hule și orice păcate Ce le-a făcut în viața lui,
29Dar hula, contra Duhului Cel Sfânt, nu va avea iertare, Fiind păcatul cel mai mare, Ce va rămâne pe vecie – Acesta-i bine să se știe!”
30În felu-acesta, le-a vorbit Iisus, căci El i-a auzit Cum, despre Sine, ne-ncetat, Au zis: „Are duh necurat.”
31Iisus vorbea norodului, Când mama și cu frații Lui Sosiră-n acel loc. Stăteau Și, un prilej bun, căutau, De a-I vorbi. La El, s-a dus,
32Atuncea, cineva și-a spus: „Cu ai Tăi frați, mama Ta vine, Și să vorbească, vrea, cu Tine.”
33Iisus, însă, l-a întrebat Pe cel care L-a înștiințat: „Cine-s „mama” și „frații” Mei?”
34Apoi, privind peste acei Care stăteau în jurul Lui, Răspuns îi dete, omului: „Ei sunt „mama” și „frații” Mei! Privește-i dar! Sunt toți acei
35Ce fac voia Tatălui Sfânt! Ei, „mamă, soră, frați”, Îmi sânt!”