1Fiindcă mulți au început Și o istorie-au făcut, Despre ceea ce s-a-ntâmplat
2La noi – cum ne-au încredințat Cei cari cu ochii au văzut Tot ce a fost de la-nceput Și fiecare a sfârșit, Apoi, Cuvântul de-a slujit –
3Și eu, cu cale, am aflat – După ce-atent am cercetat, Cu de-amănuntul, fiecare Din lucrurile-acelea care S-au petrecut, ca să le știu Obârșia – acum, să-ți scriu Tot ce cunosc, în aste file, Mult prea alese Teofile,
4Să poți ști ce temeiuri are Noua învățătură, care, Abia acum, ți-ai însușit-o, Când, prin viu grai, ai dobândit-o.
5Irod, tocmai în vremea ‘ceea, Împărățea peste Iudeea. La el, un preot, s-a aflat Cari, Zaharia, s-a chemat; Era din a lui Abia ceată, Iar soața sa era luată Din fetele lui Aron – ea, Elisaveta, se numea.
6Cei doi, neprihăniți, erau Și, fără pată, împlineau Poruncile, rânduieli toate, Care, de Domnul, au fost date.
7Deși soții, bătrâni, erau, Urmași, ei – încă – nu aveau, Fiindcă stearpă se găsea
8Elisaveta. Când slujea, Odat’, la rândul cetei lui, Chiar Zaharia, Domnului,
9Cum era obiceiul lor – Adică al preoților – Sorți-au voit să-l desemneze, Pe el, vrednic, să tămâieze,
10În Templul Sfânt. În faptul serii, Veni și ceasul tămâierii, Iar tot norodul adunat, Afară, rugi a înălțat.
11Atunci, îngerul Domnului, În latura altarului, Din partea dreaptă, s-a ivit.
12Când Zaharia l-a zărit, Lângă altar, stând în picioare, Cuprins a fost, de-o spaimă mare,
13Dar îngerul, băgând de seamă Că e speriat, i-a zis: „N-ai teamă, Pentru că sunt trimis a-ți spune, Precum că a ta rugăciune, De Domnul, a fost ascultată. Soața-ți va fi însărcinată Și-un fiu o să îți zămislească. Ioan are să se numească Pruncul, care-ți va fi dat ție.
14O pricină de veselie Îți dăruie nașterea lui – Și ție și norodului –
15Căci mare, el va fi, mereu, Privit, de Domnul Dumnezeu. De vinuri, trebuință n-are; Iar băuturi amețitoare, Nicicând, el nu va fi băut. De Duhul Sfânt, va fi umplut – Cum Domnul a găsit cu cale – Din pântecele mamei sale.
16Pe mulți fii, ai lui Israel, La Domnu-i va întoarce el.
17Va merge-n fața Domnului, În duhul și puterea lui Ilie, spre-a putea, apoi, Ca să întoarcă înapoi, Inimile părinților, Spre fiii și fiicele lor; Ne-ascultătorii, la umblare Pe-a înțelepților cărare, Precum cei ce-s neprihăniți, Ca astfel – bine pregătiți – Să fie toți ai Domnului, Într-un norod, pe voia Lui.”
18Când Zaharia a-ntrebat, „Cum voi fi eu, încredințat, De toate câte mi le-ai spus, Căci tinerețea mea s-a dus – Și-asemenea-i nevasta mea – De-acum, bătrână e și ea?”,
19Îngeru-a zis: „Gavril sunt eu! În față-I stau, lui Dumnezeu! El m-a trimis să îți vorbesc Și, vestea, să-ți împărtășesc.
20Ascultă dar, cum ai să știi Că-i drept ce-am zis: mut ai să fii, Până se va fi petrecut Tot ce ți-am spus, căci n-ai crezut Cuvintele ce le vestesc, Care, la vreme, se-mplinesc!”
21Norodul strâns, afară sta – Pe Zaharia-l aștepta, Nedumerit, fără să știe, De ce, în Templu, întârzie.
22Însă, atunci când a ieșit, Văzând că graiul i-a pierit, Toți cei prezenți au priceput Că o vedenie-a avut. Făcea doar semne – n-avea glas – Și mut, de-atuncea, a rămas.
23Când Zaharia și-a-mplinit Slujba, acasă a venit.
24Mult timp n-a mai trecut și iată Că a rămas însărcinată Elisaveta – se-mplinise Ceea ce îngerul vestise. Cinci luni, ascunsă, s-a ținut, Zicând: „Uite ce mi-a făcut
25Domnul, atunci când S-a uitat La mine și m-a cercetat, Luând ocara ce-o aveam Și, printre oameni, o purtam!”
26A șasea lună, când veni, Gavril, din ceruri, se porni – Trimis de Dumnezeu – să cate, În Galileea, în cetate – La Nazaret – o fată-anume: Maria era al ei nume.
27Fecioara cea neprihănită, Cu Iosif, era logodită – Acela care, după neam, Era din al lui David ram.
28În casă, îngeru-a intrat, Iar după ce s-a-nfățișat, I-a zis Mariei: „Plecăciune! Trimis sunt pentru a îți spune, Că mare har, ai căpătat! Domnu-i cu tine, ne-ncetat, De-aceea, binecuvântată, Între femei, ești!” Tulburată,
29De vorbele ce le-asculta, Maria, gându-și frământa, Cu întrebări, să afle vrând, Urarea, ce-o fi însemnând.
30Îngeru-i zise: „Nu te teme Mario, căci, în astă vreme, Domnul, din cer, te-a cercetat Și îndurare-ai căpătat.
31Nu va mai trece mult și, iată: Vei rămânea însărcinată! Un fiu, tu ai să zămislești Și-apoi, Iisus ai să-L numești.
32El fi-va mare – cum nu-i alt’! – Și Fiu, al Celui Prea Înalt, Va fi numit. Are să-I fie – De Domnul – jilțul de domnie Al Tatălui Său David, dat.
33De-a pururi, fi-va-nscăunat, Ca să împărățească El, Peste întregul Israel. Astfel, a Lui Împărăție, Fără sfârșit, are să fie!”
34Atunci, Maria a-ntrebat: „Dar nici nu știu eu, de bărbat! Deci, cum va fi înfăptuit, Ceea ce, astăzi, mi-ai vestit?”
35Îngeru-a zis: „Duhul Sfânt vine Și se pogoară peste tine. De Domnul, fi-vei ocrotită, De fața Lui, vei fi umbrită, Iar Sfântul care-n lume vine – Cel ce va fi născut prin tine – A fost, e, și va fi mereu, Chemat Fiu al lui Dumnezeu.
36Elisaveta – ruda-ți – iată, Acuma, e însărcinată, La bătrânețe – deși ei, „Stearpă”-i ziceau, între femei.
37Nici un Cuvânt al Domnului, Nu e lipsit de forța Lui!”
38Maria zise: „Iată, eu Sunt roabă a lui Dumnezeu. Să mi se facă, cum ai spus!” În urmă, îngerul s-a dus.
39Nu după mult timp, s-a sculat Maria-n grabă și-a plecat, Urcând spre munți, dorind să cate, Atunci, în Iuda, o cetate.
40La ruda sa, merge Maria. Când a ajuns, la Zaharia, Și-n a lui casă a intrat, Elisavetei i-a urat
41De bine. Cum a auzit, Urarea ei, a și simțit Că-n pântec, pruncu-i s-a zbătut Și, de Duh Sfânt, ea s-a umplut.
42Apoi, strigă înflăcărată: „În veci, fii binecuvântată, Între femei, căci, ne-ncetat, Rodu-ți e binecuvântat!
43Cum, oare, de mi-a fost dat mie, Chiar maica Domnului să vie, Aicea, în sălașul meu?
44De bucurie-am simțit eu, În pântece, cum mi-a săltat Pruncul, atunci când mi-ai urat.
45Ferice celei ce-a crezut, Ce i s-a spus, căci am văzut Cum lucrurile ce-au fost spuse, Din partea Domnului, sunt duse, Neîncetat, la-ndeplinire, Fără de nici o șovăire!”
46Maria-a zis: „Sufletul meu, Slavă Îi dă, lui Dumnezeu –
47Mântuitorul meu – în care, Al meu duh, bucurie, are,
48Pentru că a găsit cu cale, Starea smerită-a roabei Sale, Să o privească; și-acum, iată Ce fericire mi se-arată! De neamuri, eu voi fi numită – De-acum încolo – fericită!
49Atotputernicul – văd bine – Făcu mari lucruri, pentru mine. E Sfânt Numele Domnului!
50Cât despre bunătatea Lui, Eu știu că îndurarea-I mare – Din neam, în neam – peste cei care Se tem de El, se va întinde.
51Putere, brațul Său cuprinde! El, gânduri ce au încolțit La cei mândri, a risipit;
52Iar pe cei tari i-a răsturnat, De la domnie, și-a-nălțat Pe cei care au fost smeriți.
53Pe cei flămânzi și necăjiți, Cu bunătăți, i-a săturat; Pe cei bogați, afar’ i-a dat, Cu mâna goală. Apoi, El
54Și-a amintit de Israel – De robul său – de mila-I mare, Venindu-i în ajutorare,
55De îndurarea arătată Seminției lui Avram, odată – Așa cum a făgăduit Părinților, când le-a vorbit, Spunând că ea are să ție În veci, pentru-lor seminție.”
56Mult timp, a mai șezut Maria, La ruda sa, la Zaharia; S-au scurs trei luni, și-abia apoi, S-a-ntors acasă, înapoi.
57Când timpul i se împlinise, Elisaveta zămislise Un fiu. De cum au auzit,
58Vecini și rudele-au venit, La ea, și toți s-au bucurat, Că Dumnezeu i-a arătat, În bunătatea Lui cea mare, Atât de multă îndurare.
59A opta zi, toți cei din jur, Să taie pruncul împrejur, Veniră. Ei s-au mai gândit Să-i dea un nume potrivit – Deci, Zaharia – pruncului, Cum se numea și tatăl lui.
60Dar mama sa a cuvântat: „Nu! El, Ioan, va fi chemat!”
61Mirați, ăst nume să-l audă, Ei ziseră: „Dar nici o rudă, Din toate câte știm că ai, Nu poartă numele ce-l dai!”
62Și toți, spre tatăl lui, priveau, Făcându-i semne, căci voiau A ști care-i părerea lui, Privind numele pruncului.
63Dar Zaharia n-a vorbit; Când o tăbliță a primit, Numele pruncului, l-a scris Și, totodată, a și zis: „Ioan, copilul e chemat!” Mesenii, toți, s-au minunat, De ce-au văzut și-au auzit,
64Iar Zaharia a simțit Că limba i s-a dezlegat Și graiul și-a recăpătat. Apoi, a tot vorbit mereu Și-a lăudat pe Dumnezeu.
65Pe toți vecinii i-a cuprins Frica, iar vestea s-a întins, În tot acel muntos ținut – Din Iuda – încât a știut Oricine, ce s-a întâmplat, Când pruncul nume-a căpătat.
66Aceia care auzeau Aceste lucruri, se-ntrebau: „Ce va urma, oare, să fie, Pruncul acesta? Cine știe…” De-atunci, mâna lui Dumnezeu A fost, cu-acel copil, mereu.
67Când Zaharia a primit Duhul Cel Sfânt, a prorocit:
68„Să fie binecuvântat Al nostru Domn, neîncetat! Și binecuvântat e Cel Cari Domn îi e, lui Israel, Pentru că și-a răscumpărat Poporul, când l-a cercetat!
69Ne-a ridicat o mântuire” – Sau „corn”, grecește-n tălmăcire – „Puternică, mare, aleasă, La al Său rob, David, în casă,
70Așa precum El ne-a vestit, Prin sfinții Săi ce-au prorocit, Din vremea veche – mântuire
71De-ai noști’ dușmani și izbăvire Din mâinile acelor care, Ne urmăreau, cu ură mare!
72Astfel, arată Dumnezeu, A Sa-ndurare, tot mereu, Celor care părinți ne sânt: Își ține al Său legământ,
73Cum, lui Avram, El i-a jurat,
74Că după ce vom fi scăpat De-ai noști’ vrăjmași, prin mâna Lui, Cu toți sluji-vom Domnului, Fără de frică, locuind
75În fața Lui și viețuind Doar în sfințenie și iubire, În pace și neprihănire, În viața care ni s-a dat.
76Tu, pruncule, ai fost chemat Să fii proroc al Domnului. Vei merge, înaintea Lui, Cărarea, să Îi pregătești,
77Poporului, să-i dăruiești A mântuirii cunoștință, Ca astfel, să aibă știință Că mântuirea tuturor, Stă-n ștergerea păcatelor
78Și-o datorăm Domnului, care, Ne-a dat atâta îndurare. În urma ei, ne-a cercetat Soarele Său, ce s-a-nălțat
79Să lumineze, schimbând sorții, Celor ce zac în umbra morții, Și îndemnând, pe fiecare, Să calce pe-a păcii cărare!”
80Din zi, în zi, pruncul creștea Și-n duh, mereu, se întărea. Doar în pustiu a locuit, Pân’ vremea i s-a împlinit – Abia atunci, venit-a el De se-arată, lui Israel.