1Iată ce neamuri a lăsat Domnul, pentru a fi-ncercat Poporul care nu știuse Ce lupte grele au fost duse Atuncea când s-a cucerit
2Canaanul. Domnul a voit Ca vârstele de oameni care S-au ridicat fără-ncetare În Israel, să știe-apoi, Ceea ce-nseamnă un război.
3Iată ce neamuri se găseau În țară: Filisteni erau, Apoi Heviți și Canaaniți, Și mai erau și Sidoniți. Neamul de Filisteni avuse Cinci domnitori care-l conduse. Heviții toți au locuit În muntele, Liban, numit. Hotarul lor se întindea Din Bal-Harmon și ajungea Pân’ la intrarea locului Cari este al Hamatului.
4De-aceste neamuri, S-a slujit Domnul atunci, căci a voit Ca să îl pună la-ncercare, Pe Israel, fără-ncetare, Prin ele, pentru a vedea Dacă poporul va ținea Poruncile care-au fost date Prin Moise-n vremuri depărtate, De către El, părinților Ce i-a avut acest popor.
5De-atunci, fiii lui Israel Au locuit, în acest fel, În mijlocul Hetiților, Precum și-al Canaaniților, Al neamurilor de Heviți, De Amoriți și Fereziți, Și printre oamenii pe care Neamul de Iebusiți îi are.
6Israeliții și-au luat, Fete cu cari s-au însurat, Din fiicele neamurilor Care erau în jurul lor, Iar pentru-ai neamurilor fii Și-au dat fetele de soții, Și-n felu-acesta au sfârșit Ca domni străini să fi slujit.
7Israeliții au făcut Lucruri care nu I-au plăcut Lui Dumnezeu. Ei L-au uitat Pe Domnul cel adevărat, Slujind, în ăst fel, Baalilor Și tuturor idolilor.
8Domnul, atunci când i-a văzut, S-a mâniat și i-a vândut La cel care împărățea Peste Mesopotamia. Cușan-Rișataim e-acel Stăpânitor; în acest fel, Israeliți-au fost lăsați, Opt ani de zile încheiați, Supuși acelui împărat.
9Israeliții au strigat Atunci, la Dumnezeu, iar El L-a ridicat pe Otniel Care, apoi, i-a izbăvit De cei care i-au asuprit. El, pe Chenaz, îl avea tată, Frate fiindu-i – totodată – Celui care-i Caleb numit.
10De Duhul Domnului umbrit, Mereu fusese Otniel Și a ajuns în Israel, Să fie pus judecător. El a condus al său popor, În luptele ce s-au purtat Cu acel mare împărat Care, atunci, împărățea Peste Mesopotamia Și cari era – după cum știm – Chemat Cușan-Rișeataim. Poporul l-a învins pe-acel Stăpânitor, sub Otniel.
11Țara a căpătat odihnă Și patruzeci de ani de tihnă, Avut-au ai lui Israel Copii, până când Otniel, Însărcinarea, și-a-mplinit Și-apoi, din lume, a pierit.
12Israeliții au făcut, Din nou, lucruri ce n-au plăcut, Lui Dumnezeu. S-a supărat Domnul, atunci, și-a-ntărâtat, Contra Israeliților, Pe cel ce fost-a domnitor Peste-al Moabului ținut. Numele care l-a avut Ăst împărat, era Eglon.
13I-a strâns pe fiii lui Amon Și-ntregul neam Amelecit, Iar după-aceea a pornit Război, contra lui Israel. L-a biruit, și-n acest fel, În urma luptelor purtate, Pe a Finicilor cetate, A pus, atuncea, stăpânire,
14Iar Israelul – avem știre – Că ani optzeci a trebuit, Supus să-i fie, negreșit.
15Israeliții au strigat, La Dumnezeu, neîncetat, Iar El, atunci, peste popor, A ridicat izbăvitor, Pe un bărbat ce s-a numit Ehud, și care a ieșit Din Beniamin. Acesta, iată, Pe Ghera, l-a avut drept tată. Ehud acesta se vădea Că, dreapta, nu și-o folosea. Atunci, fiii lui Israel Au vrut ca lui Eglon, prin el, Un dar, să-i facă, negreșit.
16Ehud, apoi, și-a făurit, O sabie deosebită, Pe două laturi ascuțită, Lungă de-un cot doar, bunăoară Bună de pus, la subsuoară. Sub straie, sabia, și-a pus – În partea dreaptă – și s-a dus Pân’ la Eglon, cel ce-mpărat Era-n Moab încoronat.
17Darul ce fost-a pregătit, El, lui Eglon, l-a dăruit. Eglon fusese un om care Se îngrășase foarte tare.
18După ce darul a fost dat, Ehud, de-ndată, i-a lăsat Pe cei care l-au însoțit, Ca să se ducă, negreșit, La casa lor, iar el, apoi,
19S-a întors, singur, înapoi, Din pietrăriile aflate Lângă Ghilgal și, în cetate, În mare taină, a intrat, Mergând în față la-mpărat. Când a ajuns în fața lui, Îi spuse împăratului: „Prea luminate, plecăciune! În taină, am ceva, a-ți spune.” Atuncea, marele-mpărat, „Faceți tăcere!” a strigat. Curtenii săi ieșiră-afară,
20Iar în odaia cea de vară, Numai Ehud s-a mai aflat Și împăratul, așezat Pe al său jilț. Ehud s-a dus, În fața lui Eglon, și-a spus: „Am un cuvânt a-ți spune eu, Ce este de la Dumnezeu.”
21Eglon, din jilț, s-a ridicat Și-atunci, Ehud și-a strecurat Stânga, sub strai, unde-și avea, Prinsă, în dreapta, sabia. Fulgerător, a apucat-o Și-n pântece, i-a împlântat-o, Cu sete, încât al ei fier Ajunse până la mâner, Să îl străpungă pe-mpărat.
22Chiar și mânerul a intrat În pântecu-mpăratului, Încât, în jurul fierului, S-a strâns grăsimea mai apoi, Și n-a putut ca, înapoi, S-o scoată iar, ci a lăsat-o Așa precum a împlântat-o.
23Ehud, prin tindă, a plecat Și cu zăvorul a-ncuiat Odaia împăratului.
24Slujbași-apoi, în urma lui, La împăratul s-au suit, Însă atunci când au găsit, Odaia, cu zvorul tras, Au zis cu toții, într-un glas: „Iată, Eglon și-a învelit Picioarele și negreșit, E în odaia cea de vară. Haidem să-l așteptăm afară.”
25În așteptare ei au stat, Un timp destul de-ndelungat, Și-abia într-un târziu s-au dus Să vadă ce mai e, pe sus. Când au găsit tot încuiată Odaia, au luat, îndată, Cheia și-n grabă-au descuiat, Găsindu-l, mort, pe împărat.
26Dar până când au priceput Tot ceea ce s-a petrecut, Ehud să fugă-a izbutit Și a ajuns, nestingherit, La pietrării, unde-a scăpat, Căci spre Seira, s-a-ndreptat.
27În muntele ce-a fost sortit Lui Efraim, el s-a suit Și-apoi, din trâmbiță-a sunat. Israelul s-a adunat, Iar el s-a pus conducător, Peste acel întreg popor. Israeliții l-au urmat, Și-atunci Ehud a cuvântat:
28„Urmați-mă, căci – negreșit – Iată că vremea a sosit, În care, Dumnezeu ne-a dat, Pe Moabiți și i-a lăsat În mâna noastră!” Ei s-au dus Și stăpânire-atunci au pus, Pe toate vadurile care Apa Iordanului le are În țarina Moabului. În felu-acesta, nimănui Nu-i mai fusese-ngăduit, Să treacă râul. Au lovit
29Cu sabia, vreo zece mii Din ai Moabului copii, Și i-au ucis. Deși erau Voinici și toți se arătau Viteji, în lupta ce s-a dat Nimeni, din ei, nu a scăpat.
30În ziua ‘ceea, negreșit, Moabul tot a fost smerit, Sub mâinile lui Israel, Iar țara a primit, astfel, O bine meritată tihnă, Având, optzeci de ani, odihnă.
31Ehud, apoi – într-un sfârșit – Din astă lume, a pierit. Șamgar, pe urme, i-a călcat. El era fiul lui Anat. De un otig s-a folosit – De plug – cu care i-a lovit Pe Filisteni, când i-a bătut Și șase sute au căzut Uciși de mâna lui. Astfel, Șamgar a fost, în Israel, Știut drept un izbăvitor, Pentru smeritul său popor.