Judges 20
1 Atuncea, toți fiii pe care Neamul lui Israel îi are – De la Beer-Șeba începând Și de la Dan, și ajungând În țara Galaadului – Ieșiră-n fața Domnului, La Mițpa, ca să țină sfat.
2 Mai marii, toți, s-au adunat – Căci trebuit-au ca să vie, Din fiecare seminție – La Mițpa-n număr foarte mare. Fost-au prezenți la adunare, Atuncea, patru sute mii Dintre-ai lui Israel copii, Cari, sabie, erau în stare, Să mânuiască fiecare.
3 Fiii lui Beniamin aflară Că ai lor frați ieșiră-afară Și că, la Mițpa, au șezut. Către-al lui Beniamin ținut, Israeliții au trimis, Îndată, soli care au zis: „Dorim ca să ne dați de știre Despre acea nelegiuire, Care, la voi, s-a petrecut Așa ceva, cum de-ați făcut?”
4 Soțul femeii ce-a pierit, S-a ridicat și a vorbit: „Eu și cu țiitoarea mea, Am poposit la Ghibea. Ea E o cetate însemnată Ce este-n Beniamin aflată. Acolo-am vrut să ne oprim Ca, peste noapte, să dormim.
5 Dar cei din Ghibea s-au sculat În contră-mi, și-au înconjurat Casa în care ne aflam, În care găzduiți eram. Aveau de gând să ne omoare; Au siluit pe țiitoare Până când ea, într-un sfârșit – Târziu, spre ziuă – a murit.
6 Eu, țiitoarea, mi-am luat-o Și în bucăți dar, am tăiat-o, Pe care le-am trimis astfel, La întreg neamul Israel, Căci am dorit ca să se știe Că s-a făcut o mișelie.
7 Iată-vă, toți v-ați adunat Aicea, și m-ați ascultat. Tot ce s-a petrecut, voi știți. Vă rog dar, să vă sfătuiți Și să îmi spuneți mai apoi, Ce hotărâri, luat-ați voi.”
8 Întreg poporul s-a sculat, Ca și un singur om, de-ndat’, Și-a zis: „Nici unul dintre noi Nu se va-ntoarce înapoi – La cortul său – să fii pe pace!
9 Iată acuma, ce-i vom face Cetății Ghibea: vom pleca Și-n urmă o vom ataca – Precum la sorți o să ieșim – Și astfel, o s-o pedepsim.
10 Luați vor trebui să fie, Din fiecare seminție, Tot zece oameni – dintre noi – Dintre o sută, iar apoi Luați vor trebui să fie Tot câte-o sută dintr-o mie, Și-o mie-apoi din zece mii, Dintre ai lui Israel fii. Ei trebuie ca să se ducă, Să caute și să aducă Merinde pentru-al nost’ popor. În urmă, la-ntoarcerea lor, La Ghibea o să mergem noi – În Beniamin – să-i dăm apoi, Pedeapsa cea mai potrivită Cu mișelia săvârșită.”
11 Bărbații toți, din Israel, Unitu-s-au în acest fel, Contra cetății Ghibea. Ei,
12 Către toți oamenii acei Din Beniamin, soli au trimis, Prin cari, în acest fel, au zis: „Ce e cu mișelia care S-a săvârșit printre voi, oare?
13 Acum, pe oamenii stricați, Degrabă voi să îi luați, Să-i scoateți din cetate-afară, Pentru că trebuie să piară! Vom curăța, în acest fel, Răul aflat în Israel!” Dar oamenii acei pe care Neamul lui Beniamin îi are, N-au vrut s-asculte-n nici un fel, De frații lor, din Israel.
14 Toți Beniamiții au venit La Ghibea, și s-au pregătit Ca să se lupte cu-ai lor frați Cari sunt, în Israel, aflați.
15 La douăzeci și șase mii Sunt ai lui Beniamin copii, Care, la Ghibea, au venit, Fără să fie socotit În rândul lor, bărbații care, Locuitori, cetatea-i are. Cei care-n Ghibea locuiau – Și buni de luptă se vădeau – Sunt șapte sute. Printre ei –
16 Printre toți oamenii acei Care la Ghibea au venit – Tot șapte sute s-au găsit, Care nu-și foloseau apoi, Mâna lor dreaptă, la război. Cu praștia, ei aruncau O piatră, încât reușeau, Un fir de păr, să îl ochească Și fără greș să-l nimerească.
17 S-au numărat bărbații care Neamul Israelit îi are – Fără să fie socotiți Cei care fost-au Beniamiți – Și patru sute mii, apoi, S-au găsit buni pentru război, În tot poporul Israel.
18 Au mers, în urmă, la Betel, Și-n fața Domnului au stat – Acolo – și L-au întrebat: „Cine să plece, dintre noi, Ca să înceapă ăst război, Cu Beniamin?” Domnul a spus: „Iată că Iuda va fi pus Să meargă, primul, dintre voi, Ca să pornească ăst război.”
19 Israeliții s-au sculat Și, către Ghibea, au plecat.
20 În linie s-au pus apoi, Gata a fi, pentru război, Cu cei ce-n Ghibea s-au găsit.
21 Dar Beniamiții au ieșit Din Ghibea și i-au atacat. Jos, la pământ, ei au culcat – Dintre ai lui Israel fii – Cam douăzeci și două mii.
22 Fiii lui Israel, apoi, S-au pregătit iar, de război. Cu toții s-au îmbărbătat Și-n linie s-au așezat, Să-nceapă altă bătălie, Când zorile aveau să vie.
23 În fața Domnului au stat Și-au plâns, până s-a înserat. Apoi, cu Domnul au vorbit Și-L întrebară, la sfârșit: „Mai trebuie să ducem noi, Cu Beniamin, acest război?” Domnul a zis, poporului: „Suiți-vă-mpotriva lui.”
24 Israeliții au plecat Și-a doua zi iar s-au luptat, Cu Beniamiții, negreșit.
25 Aceștia-n față le-au ieșit, Din Ghibea, și i-au atacat. Jos, la pământ, ei au culcat, Atuncea, optsprezece mii Dintre-ai lui Israel copii.
26 Apoi, întregul Israel A mers, la Domnul, la Betel. Au plâns acolo, au postit, Și-arderi de tot I-au dăruit – De mulțumire – Domnului.
27 Chivotul legământului, În locu-acela, se găsea. În fața Domnului ședea
28 Fineas, fiul lui Eleazar Și-al lui Aron. Atuncea dar, În fața Domnului a stat Poporul și L-a întrebat: „Să ne mai ducem la război, Sau să ne-ntoarcem înapoi?” Domnul a zis: „Când zorii vin, Să-l atacați pe Beniamin, Pentru că iată, mâine, vreau, În mâna voastră, să îl dau.”
29 Israeliții au plecat Și-apoi pândari au așezat, În jurul Ghibei, de îndată.
30 A treia zi, încă o dată, Pe Beniamin l-au atacat. În linie s-au așezat, Fiind – de luptă – pregătiți.
31 Atunci, ceata de Beniamiți, Spre Israel, s-a repezit, Însă poporul a fugit, Și-n felu-acesta – pas cu pas – Tot mai departe i-au atras De porțile cetății lor. Din al lui Israel popor, Aproape treizeci de bărbați Căzură-atuncea secerați De sabia lui Beniamin, Pe drumurile care vin De către Ghibea și Betel.
32 Atunci când, după Israel, Fiii lui Beniamin fugeau, În felu-acesta își ziceau: „Să-i prindem, să se-nvețe minte, Să-i batem iar, ca mai ‘nainte!” Israeliții se-ndemnau Unii pe alții, când fugeau: „Spre drumul mare, să-ncercăm Să-i tragem, să-i îndepărtăm De-a lor cetate-n acest fel!”
33 Oștirile lui Israel, Locul, atunci, și-au părăsit Și-n linie s-au rânduit – În urmă – lângă Bal-Tamar, Gata să-nceapă lupta, iar. Pândarii care s-au găsit La Marea-Ghibea, au ieșit De prin ascunzătoarea lor Și spre a Beniamiților Cetate, ei au năvălit.
34 În fața Ghibei au venit Atuncea, cam vreo zece mii Dintre-ai lui Israel copii. Aprigă, lupta s-a vădit, Dar nimenea n-a bănuit Ce mare va avea să fie Prăpădul ce urma să vie, Pe Beniamiți să îi lovească, Gata fiind să-i nimicească.
35 Pe Beniamin, în acest fel, În mâinile lui Israel, Domnul l-a dat. Din ai săi fii, La douăzeci și cinci de mii Și-o sută, fost-a socotit Numărul celor ce-au pierit.
36 Fiii lui Beniamin credeau Cum că, din nou, înfrânți erau Israeliții – negreșit – Căci i-au văzut cum au fugit, Din fața lor. Nu bănuiau Că, loc, prin fuga lor, făceau Celor care la pândă-au stat.
37 Pândari-atunci s-au aruncat Peste cetatea Ghibea. Ei, Prin ascuțișul sabiei, Trecură toată-a ei suflare, Fără s-arate vreo cruțare.
38 Israeliți-au stabilit Un semn, cu cei care-au pândit. Pândarii, dacă reușeau Să ia cetatea, trebuiau Semn ca să dea, printr-un fum gros. Israeliții, ne-ndoios – Ce s-a-ntâmplat – ar fi văzut, Știind apoi ce-au de făcut.
39 Treizeci de oameni, a ucis Ceata lui Beniamin și-a zis: „Iată-i, din nou, au fost bătuți Și de rușine-au fost făcuți!”
40 Israeliții s-u oprit Din fuga lor, căci au zărit Fumul cel gros – semnul ales – Și-atuncea ei au înțeles Că Ghibea este-n mâna lor, Adică a pândarilor. În luptă, ei s-au repezit, Iar Beniamiții au privit – Plini de mirare – înapoi, Și astfel au văzut apoi, Flăcări și fum – amestecate – Urcând spre ceruri, din cetate.
41 Israeliții s-au oprit Și s-au întors. Când i-au zărit, Toți Beniamiții s-au speriat Căci înțeleseră de-ndat’ Că un prăpăd, nespus de mare, Îi va lovi pe fiecare.
42 Atunci, fugit-a ceata lor, De al lui Israel popor, Către pustiu, căci se gândeau Că în pustie doar, puteau Să scape de urmăritori. Dar oastea de năvălitori, Pe a lor urmă, s-a luat Și la pământ, jos, i-au culcat, I-au alergat și-au fost împinși Până au fost, la mijloc, prinși.
43 Toți Beniamiți-au fost goniți, Bătuți – în urmă – și zdrobiți, Când încercau să își găsească Un loc, unde să se-odihnească. Bătuți au fost, pe drumul care Cetatea Ghibea-n față-l are Și merge către răsărit.
44 Numărul celor ce-au pierit A fost de optsprezece mii Dintre-ai lui Beniamin copii.
45 Din cei cari mers-au în pustie, Uciși ajuns-au ca să fie – La stânca lui Rimon – cinci mii; Au mai ucis alți două mii, La Ghideom, unde-au fugit Atuncea când i-au urmărit.
46 Iată întreg numărul lor – Adică cel al morților: Sunt douăzeci și cinci de mii Dintre-ai lui Beniamin copii, Și toți erau dintre cei care, Să poarte arme, sunt în stare.
47 Dintre acei care fugiră Către pustiu, uni-și găsiră Un adăpost unde-au scăpat Și – patru luni – ascunși, au stat. Cam șapte sute de bărbați Ajuns-au – în pustiu – scăpați, Iar locul lor, de adăpost, Chiar stânca lui Rimon a fost.
48 Israeliții, înapoi, Se-ntoarseră, trecând apoi, Prin ascuțișul sabiei – În Ghibea – tot poporul ei De Beniamiți, ne-ntârziat. Nici dobitoace n-au cruțat. Foc au mai pus, cetăților Din Beniamin – în calea lor – Și n-au cruțat pe nimenea Care din Beniamin venea.