Judges 20— BIV2014

¹Atuncea, toți fiii pe care Neamul lui Israel îi are – De la Beer-Șeba începând Și de la Dan, și ajungând În țara Galaadului – Ieșiră-n fața Domnului, La Mițpa, ca să țină sfat.

²Mai marii, toți, s-au adunat – Căci trebuit-au ca să vie, Din fiecare seminție – La Mițpa-n număr foarte mare. Fost-au prezenți la adunare, Atuncea, patru sute mii Dintre-ai lui Israel copii, Cari, sabie, erau în stare, Să mânuiască fiecare.

³Fiii lui Beniamin aflară Că ai lor frați ieșiră-afară Și că, la Mițpa, au șezut. Către-al lui Beniamin ținut, Israeliții au trimis, Îndată, soli care au zis: „Dorim ca să ne dați de știre Despre acea nelegiuire, Care, la voi, s-a petrecut Așa ceva, cum de-ați făcut?”

⁴Soțul femeii ce-a pierit, S-a ridicat și a vorbit: „Eu și cu țiitoarea mea, Am poposit la Ghibea. Ea E o cetate însemnată Ce este-n Beniamin aflată. Acolo-am vrut să ne oprim Ca, peste noapte, să dormim.

⁵Dar cei din Ghibea s-au sculat În contră-mi, și-au înconjurat Casa în care ne aflam, În care găzduiți eram. Aveau de gând să ne omoare; Au siluit pe țiitoare Până când ea, într-un sfârșit – Târziu, spre ziuă – a murit.

⁶Eu, țiitoarea, mi-am luat-o Și în bucăți dar, am tăiat-o, Pe care le-am trimis astfel, La întreg neamul Israel, Căci am dorit ca să se știe Că s-a făcut o mișelie.

⁷Iată-vă, toți v-ați adunat Aicea, și m-ați ascultat. Tot ce s-a petrecut, voi știți. Vă rog dar, să vă sfătuiți Și să îmi spuneți mai apoi, Ce hotărâri, luat-ați voi.”

⁸Întreg poporul s-a sculat, Ca și un singur om, de-ndat’, Și-a zis: „Nici unul dintre noi Nu se va-ntoarce înapoi – La cortul său – să fii pe pace!

⁹Iată acuma, ce-i vom face Cetății Ghibea: vom pleca Și-n urmă o vom ataca – Precum la sorți o să ieșim – Și astfel, o s-o pedepsim.

¹⁰Luați vor trebui să fie, Din fiecare seminție, Tot zece oameni – dintre noi – Dintre o sută, iar apoi Luați vor trebui să fie Tot câte-o sută dintr-o mie, Și-o mie-apoi din zece mii, Dintre ai lui Israel fii. Ei trebuie ca să se ducă, Să caute și să aducă Merinde pentru-al nost’ popor. În urmă, la-ntoarcerea lor, La Ghibea o să mergem noi – În Beniamin – să-i dăm apoi, Pedeapsa cea mai potrivită Cu mișelia săvârșită.”

¹¹Bărbații toți, din Israel, Unitu-s-au în acest fel, Contra cetății Ghibea. Ei,

¹²Către toți oamenii acei Din Beniamin, soli au trimis, Prin cari, în acest fel, au zis: „Ce e cu mișelia care S-a săvârșit printre voi, oare?

¹³Acum, pe oamenii stricați, Degrabă voi să îi luați, Să-i scoateți din cetate-afară, Pentru că trebuie să piară! Vom curăța, în acest fel, Răul aflat în Israel!” Dar oamenii acei pe care Neamul lui Beniamin îi are, N-au vrut s-asculte-n nici un fel, De frații lor, din Israel.

¹⁴Toți Beniamiții au venit La Ghibea, și s-au pregătit Ca să se lupte cu-ai lor frați Cari sunt, în Israel, aflați.

¹⁵La douăzeci și șase mii Sunt ai lui Beniamin copii, Care, la Ghibea, au venit, Fără să fie socotit În rândul lor, bărbații care, Locuitori, cetatea-i are. Cei care-n Ghibea locuiau – Și buni de luptă se vădeau – Sunt șapte sute. Printre ei –

¹⁶Printre toți oamenii acei Care la Ghibea au venit – Tot șapte sute s-au găsit, Care nu-și foloseau apoi, Mâna lor dreaptă, la război. Cu praștia, ei aruncau O piatră, încât reușeau, Un fir de păr, să îl ochească Și fără greș să-l nimerească.

¹⁷S-au numărat bărbații care Neamul Israelit îi are – Fără să fie socotiți Cei care fost-au Beniamiți – Și patru sute mii, apoi, S-au găsit buni pentru război, În tot poporul Israel.

¹⁸Au mers, în urmă, la Betel, Și-n fața Domnului au stat – Acolo – și L-au întrebat: „Cine să plece, dintre noi, Ca să înceapă ăst război, Cu Beniamin?” Domnul a spus: „Iată că Iuda va fi pus Să meargă, primul, dintre voi, Ca să pornească ăst război.”

¹⁹Israeliții s-au sculat Și, către Ghibea, au plecat.

²⁰În linie s-au pus apoi, Gata a fi, pentru război, Cu cei ce-n Ghibea s-au găsit.

²¹Dar Beniamiții au ieșit Din Ghibea și i-au atacat. Jos, la pământ, ei au culcat – Dintre ai lui Israel fii – Cam douăzeci și două mii.

²²Fiii lui Israel, apoi, S-au pregătit iar, de război. Cu toții s-au îmbărbătat Și-n linie s-au așezat, Să-nceapă altă bătălie, Când zorile aveau să vie.

²³În fața Domnului au stat Și-au plâns, până s-a înserat. Apoi, cu Domnul au vorbit Și-L întrebară, la sfârșit: „Mai trebuie să ducem noi, Cu Beniamin, acest război?” Domnul a zis, poporului: „Suiți-vă-mpotriva lui.”

²⁴Israeliții au plecat Și-a doua zi iar s-au luptat, Cu Beniamiții, negreșit.

²⁵Aceștia-n față le-au ieșit, Din Ghibea, și i-au atacat. Jos, la pământ, ei au culcat, Atuncea, optsprezece mii Dintre-ai lui Israel copii.

²⁶Apoi, întregul Israel A mers, la Domnul, la Betel. Au plâns acolo, au postit, Și-arderi de tot I-au dăruit – De mulțumire – Domnului.

²⁷Chivotul legământului, În locu-acela, se găsea. În fața Domnului ședea

²⁸Fineas, fiul lui Eleazar Și-al lui Aron. Atuncea dar, În fața Domnului a stat Poporul și L-a întrebat: „Să ne mai ducem la război, Sau să ne-ntoarcem înapoi?” Domnul a zis: „Când zorii vin, Să-l atacați pe Beniamin, Pentru că iată, mâine, vreau, În mâna voastră, să îl dau.”

²⁹Israeliții au plecat Și-apoi pândari au așezat, În jurul Ghibei, de îndată.

³⁰A treia zi, încă o dată, Pe Beniamin l-au atacat. În linie s-au așezat, Fiind – de luptă – pregătiți.

³¹Atunci, ceata de Beniamiți, Spre Israel, s-a repezit, Însă poporul a fugit, Și-n felu-acesta – pas cu pas – Tot mai departe i-au atras De porțile cetății lor. Din al lui Israel popor, Aproape treizeci de bărbați Căzură-atuncea secerați De sabia lui Beniamin, Pe drumurile care vin De către Ghibea și Betel.

³²Atunci când, după Israel, Fiii lui Beniamin fugeau, În felu-acesta își ziceau: „Să-i prindem, să se-nvețe minte, Să-i batem iar, ca mai ‘nainte!” Israeliții se-ndemnau Unii pe alții, când fugeau: „Spre drumul mare, să-ncercăm Să-i tragem, să-i îndepărtăm De-a lor cetate-n acest fel!”

³³Oștirile lui Israel, Locul, atunci, și-au părăsit Și-n linie s-au rânduit – În urmă – lângă Bal-Tamar, Gata să-nceapă lupta, iar. Pândarii care s-au găsit La Marea-Ghibea, au ieșit De prin ascunzătoarea lor Și spre a Beniamiților Cetate, ei au năvălit.

³⁴În fața Ghibei au venit Atuncea, cam vreo zece mii Dintre-ai lui Israel copii. Aprigă, lupta s-a vădit, Dar nimenea n-a bănuit Ce mare va avea să fie Prăpădul ce urma să vie, Pe Beniamiți să îi lovească, Gata fiind să-i nimicească.

³⁵Pe Beniamin, în acest fel, În mâinile lui Israel, Domnul l-a dat. Din ai săi fii, La douăzeci și cinci de mii Și-o sută, fost-a socotit Numărul celor ce-au pierit.

³⁶Fiii lui Beniamin credeau Cum că, din nou, înfrânți erau Israeliții – negreșit – Căci i-au văzut cum au fugit, Din fața lor. Nu bănuiau Că, loc, prin fuga lor, făceau Celor care la pândă-au stat.

³⁷Pândari-atunci s-au aruncat Peste cetatea Ghibea. Ei, Prin ascuțișul sabiei, Trecură toată-a ei suflare, Fără s-arate vreo cruțare.

³⁸Israeliți-au stabilit Un semn, cu cei care-au pândit. Pândarii, dacă reușeau Să ia cetatea, trebuiau Semn ca să dea, printr-un fum gros. Israeliții, ne-ndoios – Ce s-a-ntâmplat – ar fi văzut, Știind apoi ce-au de făcut.

³⁹Treizeci de oameni, a ucis Ceata lui Beniamin și-a zis: „Iată-i, din nou, au fost bătuți Și de rușine-au fost făcuți!”

⁴⁰Israeliții s-u oprit Din fuga lor, căci au zărit Fumul cel gros – semnul ales – Și-atuncea ei au înțeles Că Ghibea este-n mâna lor, Adică a pândarilor. În luptă, ei s-au repezit, Iar Beniamiții au privit – Plini de mirare – înapoi, Și astfel au văzut apoi, Flăcări și fum – amestecate – Urcând spre ceruri, din cetate.

⁴¹Israeliții s-au oprit Și s-au întors. Când i-au zărit, Toți Beniamiții s-au speriat Căci înțeleseră de-ndat’ Că un prăpăd, nespus de mare, Îi va lovi pe fiecare.

⁴²Atunci, fugit-a ceata lor, De al lui Israel popor, Către pustiu, căci se gândeau Că în pustie doar, puteau Să scape de urmăritori. Dar oastea de năvălitori, Pe a lor urmă, s-a luat Și la pământ, jos, i-au culcat, I-au alergat și-au fost împinși Până au fost, la mijloc, prinși.

⁴³Toți Beniamiți-au fost goniți, Bătuți – în urmă – și zdrobiți, Când încercau să își găsească Un loc, unde să se-odihnească. Bătuți au fost, pe drumul care Cetatea Ghibea-n față-l are Și merge către răsărit.

⁴⁴Numărul celor ce-au pierit A fost de optsprezece mii Dintre-ai lui Beniamin copii.

⁴⁵Din cei cari mers-au în pustie, Uciși ajuns-au ca să fie – La stânca lui Rimon – cinci mii; Au mai ucis alți două mii, La Ghideom, unde-au fugit Atuncea când i-au urmărit.

⁴⁶Iată întreg numărul lor – Adică cel al morților: Sunt douăzeci și cinci de mii Dintre-ai lui Beniamin copii, Și toți erau dintre cei care, Să poarte arme, sunt în stare.

⁴⁷Dintre acei care fugiră Către pustiu, uni-și găsiră Un adăpost unde-au scăpat Și – patru luni – ascunși, au stat. Cam șapte sute de bărbați Ajuns-au – în pustiu – scăpați, Iar locul lor, de adăpost, Chiar stânca lui Rimon a fost.

⁴⁸Israeliții, înapoi, Se-ntoarseră, trecând apoi, Prin ascuțișul sabiei – În Ghibea – tot poporul ei De Beniamiți, ne-ntârziat. Nici dobitoace n-au cruțat. Foc au mai pus, cetăților Din Beniamin – în calea lor – Și n-au cruțat pe nimenea Care din Beniamin venea.