Judges 19
1 Pe vremea când nu s-a aflat, În Israel, vreun împărat, Trăia un om, de neam Levit. Omul acel a locuit În muntele pe care-l știm Că este al lui Efraim. O țiitoare, el avea; Din Betleem fusese ea.
2 Dar țiitoarea s-a vădit Necredincioasă, și-a fugit În Betleem, la al ei tată. În Iuda, fost-a așezată Cetatea Betleemului. Acolo, țiitoarea lui Un oarecare timp a stat, Cari patru luni a numărat.
3 Bărbatul ei s-a dus apoi, Să o aducă înapoi. El, doi măgari, a înșeuat, Și-a luat sluga și-a plecat. Când tatăl fetei l-a zărit, Cu bucurie l-a primit
4 Și-apoi, trei zile l-a ținut, De au mâncat și au băut.
5 A patra zi, când s-a trezit, De drum, Levitul s-a gătit, Dar socrul său a cuvântat: „Vrei ca să pleci, dar n-ai mâncat. Puțină pâine, dacă vrei Ca să prinzi inimă, să iei ‘Nainte de-a pleca la drum. Rămâi dar, să mănânci acum.”
6 Apoi, la masă au șezut, De au mâncat și au băut. Socrul a stăruit apoi: „La noapte, să rămâi la noi Și plină, inima să-ți fie, În acest fel, de veselie.
7 Bărbatul însă-ar fi plecat, Dar socrul l-a înduplecat, Încât rămase-n casa lui.
8 La răsăritul soarelui – A cincea zi – omul, grăbit, De drum, din nou, s-a pregătit. Dar socrul său a cuvântat: „Vrei ca să pleci, dar n-ai mâncat. Rămâi, te rog, puțin, cu noi, Ca să prinzi inimă apoi. E mare zăpușeală-afară: Mai stai și ai să pleci spre seară.” Apoi, la masă au șezut, De au mâncat și au băut.
9 Levitu-n urmă s-a sculat, Fiind de sluga lui urmat, Precum și de-a sa țiitroare. Când a fost gata de plecare, Socrul său, iar, a stăruit: „Iată că ziua s-a sfârșit Și înserarea-acum se lasă. Mai stai puțin, la mine-acasă. La noapte, ai să dormi la noi Și vei pleca în zoiri apoi, Ca plină inima să-ți fie – În acest fel – de veselie.”
10 Bărbatul nu s-a învoit Să mai rămână, și-a pornit, Cu toți ai săi, la drum, de-ndat’. Afară însă, s-a-nserat, Iar el era cu ceata lui, La marginea Iebusului. Cetatea Iebus – precum știm – Se cheamă – azi – Ierusalim.
11 Sluga, atunci, a glăsuit: „Iată că seara a sosit. Haidem la Iebusiți să stăm Și printre ei, să înnoptăm.”
12 Stăpânul i-a răspuns apoi: „N-avem îngăduință noi, Ca să intrăm într-o cetate Care-i străină. Nu se poate Să poposim în locu-acel, Căci noi suntem din Israel. Mai bine, hai să ne grăbim, Și către Ghibea, să pornim.”
13 El i-a mai zis slugii, apoi: „Spre Ghibea sau spre Rama, noi Va trebui să ne-ndreptăm, Ca să putem să înnoptăm.
14 Ei, mai departe-apoi, s-au dus, Și-atunci când soarele-a apus, De Ghibea s-au apropiat, Cetatea care s-a aflat În Beniamin. Acolo-au vrut,
15 Ca noaptea să-și fi petrecut. Levitu-n Ghibea a intrat Și în piață-apoi a stat, Dar nimenea nu s-a găsit Să le dea loc de găzduit. Nimeni nu i-a chemat la masă Și-apoi, să doarmă, în vreo casă.
16 Tocmai atuncea se-ntorcea Un om cari, de la câmp, venea. Din Efraim, omul sosise Și pentru-o vreme locuise La Ghibea, printre cei ce sânt Pe al lui Beniamin pământ.
17 Pe călător, el l-a văzut Că în piață a șezut Și-atuncea s-a apropiat De el, sfios, și l-a-ntrebat: „Spune-mi, te rog, de unde vii Și unde mergi?” „De vrei să știi,
18 Tocmai din Betleem venim Și mergem către Efraim” – Zise Levitul, de îndat’. „Seara, pe drum, ne-a apucat Și văd că nimeni nu ne lasă Să trecem noaptea, în vreo casă. Mâine în zori, când ne trezim, Spre casa Domnului pornim.
19 Nutreț și paie-avem cu noi, Pâine și vin avem apoi, Încât cu toții vom putea – Femeia, eu și sluga mea – Ca să mâncăm împărătește. Iată, nimic nu ne lipsește.”
20 Omul a zis: „Îmi pare bine Și pacea, vreau, a fi cu tine! Orice nevoie vei avea, O iau pe cheltuiala mea, Numai să nu stai în piață Pân’ se va face dimineață.”
21 La casa lui, el i-a chemat Și să-nnopteze, i-a lăsat. Nutreț a dat măgarilor Și apă călătorilor, Ca să se spele pe picioare, După o zi obositoare. Apoi, la masă au șezut Și au mâncat și au băut.
22 La masă, erau toți, când iată, Casa a fost înconjurată, De niște oameni răi, stricați – Fii ai lui Belial chemați. În poarta casei, au bătut Și-apoi, îndată, i-au cerut, Stăpânului: „Ia seama bine! Scoate-l pe cel ce e cu tine, În uliță, să îl luăm, Cu el, să ne împreunăm!”
23 Stăpânul casei a ieșit, În uliță, și le-a vorbit: „Vă rog – dragi frați – să vă feriți, Ca nu cumva să săvârșiți Așa un rău! Vedeți prea bine, Că omul a venit la mine. El, oaspete, are să-mi fie. Să nu faceți vreo mișelie!
24 Mă ascultați dar: bunăoară, O fată am, care-i fecioară, Iar el o țiitoare are. Vi le dau vouă, după care Puteți ca să le necinstiți, Dar nu cumva să făptuiți Așa nelegiuire mare!”
25 Ei nu-i dădură ascultare. Omul – pe țiitoarea lui – A dat-o-atunci, norodului Care afară s-a aflat. Tâlharii s-au împreunat, Cu ea, întreaga noapte-apoi.
26 Femeia s-a întors ‘napoi, Abia în zori. Ea a venit Și-apoi, pe prag, s-a prăbușit, În fața casei unde-aflat Era, atunci, al ei bărbat.
27 În zori, bărbatul a ieșit Afară, gata pregătit Să își urmeze a sa cale, Însă în fața ușii sale, Era chiar țiitoarea lui, Căzută-n fața pragului. Când, la pământ, ea se întinse, Pragul, în palme, îl cuprinse.
28 Omul i-a zis: „Scoală acum, Și haide să pornim, la drum!” Nimic, femeia nu îi zise, Pentru că ea, de fapt, murise. Bărbatul ei a ridicat-o Și pe măgar, a așezat-o. În urmă, omul a pornit
29 Spre casă, iar când a sosit, Pe țiitoare a luat-o Și cu cuțitul a tăiat-o În doisprezece părți. Astfel, El a trimis, în Israel – În fiecare seminție – Câte-o bucată, să se știe Ce mârșăvie s-a făcut.
30 Aceia care au văzut Lucrul acest, au zis apoi: „Nicicând, nu s-a-ntâmplat la noi, Așa ceva. N-am auzit – De când Egiptu-am părăsit – În Israel ca să mai fie Așa o mare mârșăvie! Cu toți, aminte, să luați Și acest fapt să-l cercetați. Să mergem să ne sfătuim Și-o judecată să rostim!”