Judges 11— BIV2014

¹Iefta era un Galaadit Viteaz, cari fost-a zămislit De-o curvă. Galaad îi fuse Tatăl pe care îl avuse.

²Galaad era căsătorit, Iar soața lui i-a dăruit Doi fii la început, fii cari – Atuncea când s-au făcut mari – Pe Iefta nu l-au suferit Și astfel, ei l-au izgonit, Spunându-i: „Pleacă de la noi, Căci parte, n-o să ai apoi, La moștenire, niciodată, În casă la al nostru tată, Pentru că știi – de bună seamă – Căci nu avem aceeași mamă!”

³Iefta, atuncea, a fugit De frații lui și-a locuit În țara Tob. Cu el erau Doar oameni care se vădeau A fi de căpătâi lipsiți. Cu toți erau nedespărțiți; La Iefta, ei se adunau Și împreună se plimbau.

⁴După un timp, neamul pe care, Amon pe astă lume-l are, O mare luptă a pornit, Cu tot neamul Israelit.

⁵Războiu-acela se-ntețea Și tot mai crâncen devenea. Bătrânii care i-a avut Al Galaadului ținut, În țara Tob, grabnic, s-au dus – La Iefta – și așa i-au spus:

⁶„Vino alăturea de noi, Căci vrem ca să ne fii apoi, Drept căpitan și-n acest fel, Să batem tot neamul acel De Amoniți, cu toți ai lor!”

⁷Iefta le-a zis bătrânilor: „Dar oare nu m-ați urât voi Și nu m-ați izgonit apoi, Din casele tatălui meu? Acum, de ce credeți că eu Am să vă dau ajutorare Când vă aflați în strâmtorare?”

⁸Bătrânii Galaadului Răspuns-au la-ntrebarea lui: „Iată că vrem, cu noi să vii Și căpetenie să fii, Pentru toți oamenii ce sânt Pe-al Galaadului pământ, Să mergi în frunte, la război, Și pe Amon să-l bați apoi!”

⁹Iefta le spuse: „Dacă eu – Cu sprijinul lui Dumnezeu – Pe Amoniți am să îi bat, Drept căpeteni-așezat Voi fi, peste poporul care Ținutul Galaad îl are?”

¹⁰Bătrânii Galaadului Răspunseră-ntrebării lui: „Domnul ne judece pe noi, De nu facem cum spui apoi!”

¹¹Iefta, atunci, i-a însoțit Și-n Galaad a revenit. Poporul Galaadului L-a așezat în fruntea lui, Iar el, la Mițpa, a venit Și-acolo, iarăși, a rostit – Față de Domnul – tot ce-a spus, Din țara Tob, când l-au adus.

¹²La cel cari fosta-nscăunat Peste-Amoriți, ca împărat, Iefta, solie, a trimis Și-aste cuvinte i le-a zis: „Oare ce rău, ți-am făcut noi, Încât acum, vii cu război?”

¹³Cel care fost-a împărat Peste-Amoriți, a cuvântat: „Când, din Egipt, voi ați ieșit, Prea bine știți că ne-ați răpit Pământul ce se întindea, De la Arnon și ajungea Pân’ la Iaboc, mergând apoi, Înspre Iordan. Dă-mi înapoi – De bunăvoie – de îndat’, Pământul ce mi l-ai luat!”

¹⁴Iefta, solie, a trimis – Din nou – prin care, el a zis, Către-mpăratul cel pe care, Amon, în fruntea sa, îl are:

¹⁵„Iefta vorbește-n acest fel: „Să afli dar, că Israel Nu a luat țara pe care Moabul sau Amon o are,

¹⁶Căci din Egipt când a ieșit, Către pustie a pornit, Spre marea Roșie mergând, Până la Cades ajungând.

¹⁷Atunci, Israel a trimis Soli la Edom, care au zis: „Dă-mi voie a înainta, Căci vreau să trec prin țara ta.” Dar cel cari fost-a împărat Peste Edom, nu l-a lăsat. Și la-mpăratul cel pe care Moabu-n fruntea sa îl are, Soli repezit-a Israel, Dar nu s-a învoit nici el. Poporul a făcut popas, Și-un timp, la Cades, a rămas.

¹⁸Apoi, când iarăși a pornit Către pustiu, a ocolit Hotarele Edomului Precum și-ale Moabului, Și a ajuns în partea care Moabu-n răsărit o are. Poporu-atuncea a trecut Peste Arnon, cum s-a văzut, Căci apele Arnonului, Hotar îi sunt, Moabului.

¹⁹Soli a trimis pân’ la Sihon – Cel ce șezuse la Hesbon – Și care a împărățit Peste poporul Amorit. Solii pe care i-a trimis Poporul Israel, i-au zis: „Dă-mi voie a înainta, Căci vreau să trec prin țara ta, S-ajung la locul potrivit Care îmi este hărăzit.”

²⁰Sihon nu s-a-nvoit, de fel, Căci n-a crezut în Israel. Ba mai mult, oaste-a adunat Și la Iahaț s-a așezat, Gata să-nceapă un război Cu Israelul mai apoi.

²¹Dar Dumnezeu ne-a ajutat Și pe Sihon El l-a lăsat În mâinile lui Israel, Cari a ajuns stăpân astfel, Pe-al Amoriților ținut – Pe-acest pământ ce l-au avut În țara-n care ne găsim, În care, astăzi, locuim.

²²Să afli dar, că în ăst fel, Poporul nostru – Israel – Să stăpânească a putut În urmă-acel întreg ținut Care de la Arnon pornea Către Iaboc și ajungea La apele Iordanului.

²³Acum, când mâna Domnului, Pe Amoriți i-a izgonit, Iar Israelu-a moștenit Această minunată țară, Ai să vii tu – cel din afară – Cu gând ca să o cucerești Și peste ea să stăpânești?

²⁴Dacă Chemoș, acel pe care Drept domn poporul tău îl are, Îți dă ceva ca moștenire, Nu vei lua în stăpânire Lucrul acel? La fel și noi, Tot ce ne-a dat Domnul apoi, Va trebui ca să păzim Și tot mereu, să stăpânim!

²⁵Decât Balac – acela care, Drept tată, pe Țipor, îl are Și în Moab a-mpărățit – Oare mai bun te-ai dovedit? Cu Israel, el s-a certat? Sau lupte, oare, a purtat?

²⁶Trei sute-s anii scurși de când, Pe Israel îl afli stând În al Hesbonului ținut – În satele ce le-a avut – La Aroer și-n jurul lui, Pe malurile-Arnonului, Și în cetăți, cât și prin sate Ce lângă ele-au fost aflate. De ce, în tot acest răstimp, Nu l-ați cerut? N-ați avut timp?

²⁷Iată, eu nu te-am supărat, Dar rău, cu mine, te-ai purtat, Căci ai pornit acest război. Domnul să judece apoi! Să fie El judecător, Între-al lui Israel popor Și între fiii cei pe care, Poporul lui Amon îi are.”

²⁸Însă cel ce era-mpărat, Peste Amon, n-a ascultat Cuvintele care le-a zis Iefta, când vestea i-a trimis.

²⁹Cu Duhul Domnului, de-ndat’, Fusese Iefta îmbrăcat. Galaadu-ntreg l-a străbătut, Iar din Manase, a trecut, La Mițpe și s-a repezit Să bată neamul Amonit.

³⁰Până când lupta n-a-nceput, O juruință I-a făcut Iefta, lui Dumnezeu, și-a spus: „Dacă în mână-mi vei fi pus – Acum – pe-ai lui Amon copii,

³¹Atuncea, oricine – să știi – Care în față-mi o să iasă Când voi intra în a mea casă – După ce-ntâi am biruit Întreg poporul Amonit – Are să fie închinat Lui Dumnezeu și-I va fi dat, De-ndată, ardere de tot, Pentru că eu așa socot Să îmi arăt recunoștința. Aceasta îmi e juruința!

³²Iefta, la luptă, a pornit Și pe Amon l-a biruit, Căci – prin voința Domnului – A fost lăsat în mâna lui.

³³Înfrângerea pricinuită Fusese nemaipomenită: Din Aroer, el a pornit Și l-a bătut pân’ la Minit. Multe cetăți – acel ținut – Pe tot cuprinsul, a avut; În număr, douăzeci erau Și peste tot se înălțau. Apoi, pe Iefta îl găsim, Cu oastea-n Abel-Cheramim. Astfel, poporul Amonit A fost – de Israel – smerit.

³⁴Iefta, după acest război, S-a-ntors la Mițpa, înapoi, Și a văzut, din depărtare, Că-i iese,în întâmpinare, Copila sa. Sărmana fată, De bucurie încărcată, Dansa în fața lui, de zor, În sunetul timpanelor. Iefta, copii, n-a mai avut, Ci fata doar i s-a născut.

³⁵Când a văzut-o, s-a-ntristat, Haina și-a rupt și a strigat: „Ah, fata mea! Greu mă lovești, Și să mă tulburi reușești. În față, tu mi-ai apărut, Dar află că eu I-am făcut O juruință, Domnului. Nu pot, acum, în fața Lui, Să îmi iau vorba înapoi.”

³⁶Fata l-a ascultat și-apoi, Ea îi răspunse, de îndată: „Un jurământ făcut-ai, tată, În fața Domnului! Acum, Aș vrea ca să îmi faci precum, Față de Domnul ai jurat, Atunci când El te-a răzbunat Pe-ai tăi vrăjmași, pe neamul care, Amon, pe-acest pământ, îl are!”

³⁷Te rog, puțin, mai zăbovește Și două luni mă păsuiește! Mă lasă liberă, căci vreau, Prietenele să îmi iau, Să merg în munți, să plâng cu ele, Zilele fecioriei mele.”

³⁸El îi răspunse fetei: „Du-te!” Ea a plecat atuncea, iute, Tovarășele și-a luat Și două luni, în munți, au stat.

³⁹Când timpul i s-a împlinit, La al ei tată a venit, Iar el a împlinit, îndat’ – Totul – așa cum a jurat Atunci, în fața Domnului. Fecioară fost-a fiica lui,

⁴⁰Iar de atunci, în Israel, Păstrat e obiceiu-acel, Că fetele se întâlnesc – O dată-n an – și-o prăznuiesc Pe fata care a avut-o Iefta și-n urmă a pierdut-o. Când astă sărbătoare vine, Mereu, ea patru zile ține.