Judges 11
1 Iefta era un Galaadit Viteaz, cari fost-a zămislit De-o curvă. Galaad îi fuse Tatăl pe care îl avuse.
2 Galaad era căsătorit, Iar soața lui i-a dăruit Doi fii la început, fii cari – Atuncea când s-au făcut mari – Pe Iefta nu l-au suferit Și astfel, ei l-au izgonit, Spunându-i: „Pleacă de la noi, Căci parte, n-o să ai apoi, La moștenire, niciodată, În casă la al nostru tată, Pentru că știi – de bună seamă – Căci nu avem aceeași mamă!”
3 Iefta, atuncea, a fugit De frații lui și-a locuit În țara Tob. Cu el erau Doar oameni care se vădeau A fi de căpătâi lipsiți. Cu toți erau nedespărțiți; La Iefta, ei se adunau Și împreună se plimbau.
4 După un timp, neamul pe care, Amon pe astă lume-l are, O mare luptă a pornit, Cu tot neamul Israelit.
5 Războiu-acela se-ntețea Și tot mai crâncen devenea. Bătrânii care i-a avut Al Galaadului ținut, În țara Tob, grabnic, s-au dus – La Iefta – și așa i-au spus:
6 „Vino alăturea de noi, Căci vrem ca să ne fii apoi, Drept căpitan și-n acest fel, Să batem tot neamul acel De Amoniți, cu toți ai lor!”
7 Iefta le-a zis bătrânilor: „Dar oare nu m-ați urât voi Și nu m-ați izgonit apoi, Din casele tatălui meu? Acum, de ce credeți că eu Am să vă dau ajutorare Când vă aflați în strâmtorare?”
8 Bătrânii Galaadului Răspuns-au la-ntrebarea lui: „Iată că vrem, cu noi să vii Și căpetenie să fii, Pentru toți oamenii ce sânt Pe-al Galaadului pământ, Să mergi în frunte, la război, Și pe Amon să-l bați apoi!”
9 Iefta le spuse: „Dacă eu – Cu sprijinul lui Dumnezeu – Pe Amoniți am să îi bat, Drept căpeteni-așezat Voi fi, peste poporul care Ținutul Galaad îl are?”
10 Bătrânii Galaadului Răspunseră-ntrebării lui: „Domnul ne judece pe noi, De nu facem cum spui apoi!”
11 Iefta, atunci, i-a însoțit Și-n Galaad a revenit. Poporul Galaadului L-a așezat în fruntea lui, Iar el, la Mițpa, a venit Și-acolo, iarăși, a rostit – Față de Domnul – tot ce-a spus, Din țara Tob, când l-au adus.
12 La cel cari fosta-nscăunat Peste-Amoriți, ca împărat, Iefta, solie, a trimis Și-aste cuvinte i le-a zis: „Oare ce rău, ți-am făcut noi, Încât acum, vii cu război?”
13 Cel care fost-a împărat Peste-Amoriți, a cuvântat: „Când, din Egipt, voi ați ieșit, Prea bine știți că ne-ați răpit Pământul ce se întindea, De la Arnon și ajungea Pân’ la Iaboc, mergând apoi, Înspre Iordan. Dă-mi înapoi – De bunăvoie – de îndat’, Pământul ce mi l-ai luat!”
14 Iefta, solie, a trimis – Din nou – prin care, el a zis, Către-mpăratul cel pe care, Amon, în fruntea sa, îl are:
15 „Iefta vorbește-n acest fel: „Să afli dar, că Israel Nu a luat țara pe care Moabul sau Amon o are,
16 Căci din Egipt când a ieșit, Către pustie a pornit, Spre marea Roșie mergând, Până la Cades ajungând.
17 Atunci, Israel a trimis Soli la Edom, care au zis: „Dă-mi voie a înainta, Căci vreau să trec prin țara ta.” Dar cel cari fost-a împărat Peste Edom, nu l-a lăsat. Și la-mpăratul cel pe care Moabu-n fruntea sa îl are, Soli repezit-a Israel, Dar nu s-a învoit nici el. Poporul a făcut popas, Și-un timp, la Cades, a rămas.
18 Apoi, când iarăși a pornit Către pustiu, a ocolit Hotarele Edomului Precum și-ale Moabului, Și a ajuns în partea care Moabu-n răsărit o are. Poporu-atuncea a trecut Peste Arnon, cum s-a văzut, Căci apele Arnonului, Hotar îi sunt, Moabului.
19 Soli a trimis pân’ la Sihon – Cel ce șezuse la Hesbon – Și care a împărățit Peste poporul Amorit. Solii pe care i-a trimis Poporul Israel, i-au zis: „Dă-mi voie a înainta, Căci vreau să trec prin țara ta, S-ajung la locul potrivit Care îmi este hărăzit.”
20 Sihon nu s-a-nvoit, de fel, Căci n-a crezut în Israel. Ba mai mult, oaste-a adunat Și la Iahaț s-a așezat, Gata să-nceapă un război Cu Israelul mai apoi.
21 Dar Dumnezeu ne-a ajutat Și pe Sihon El l-a lăsat În mâinile lui Israel, Cari a ajuns stăpân astfel, Pe-al Amoriților ținut – Pe-acest pământ ce l-au avut În țara-n care ne găsim, În care, astăzi, locuim.
22 Să afli dar, că în ăst fel, Poporul nostru – Israel – Să stăpânească a putut În urmă-acel întreg ținut Care de la Arnon pornea Către Iaboc și ajungea La apele Iordanului.
23 Acum, când mâna Domnului, Pe Amoriți i-a izgonit, Iar Israelu-a moștenit Această minunată țară, Ai să vii tu – cel din afară – Cu gând ca să o cucerești Și peste ea să stăpânești?
24 Dacă Chemoș, acel pe care Drept domn poporul tău îl are, Îți dă ceva ca moștenire, Nu vei lua în stăpânire Lucrul acel? La fel și noi, Tot ce ne-a dat Domnul apoi, Va trebui ca să păzim Și tot mereu, să stăpânim!
25 Decât Balac – acela care, Drept tată, pe Țipor, îl are Și în Moab a-mpărățit – Oare mai bun te-ai dovedit? Cu Israel, el s-a certat? Sau lupte, oare, a purtat?
26 Trei sute-s anii scurși de când, Pe Israel îl afli stând În al Hesbonului ținut – În satele ce le-a avut – La Aroer și-n jurul lui, Pe malurile-Arnonului, Și în cetăți, cât și prin sate Ce lângă ele-au fost aflate. De ce, în tot acest răstimp, Nu l-ați cerut? N-ați avut timp?
27 Iată, eu nu te-am supărat, Dar rău, cu mine, te-ai purtat, Căci ai pornit acest război. Domnul să judece apoi! Să fie El judecător, Între-al lui Israel popor Și între fiii cei pe care, Poporul lui Amon îi are.”
28 Însă cel ce era-mpărat, Peste Amon, n-a ascultat Cuvintele care le-a zis Iefta, când vestea i-a trimis.
29 Cu Duhul Domnului, de-ndat’, Fusese Iefta îmbrăcat. Galaadu-ntreg l-a străbătut, Iar din Manase, a trecut, La Mițpe și s-a repezit Să bată neamul Amonit.
30 Până când lupta n-a-nceput, O juruință I-a făcut Iefta, lui Dumnezeu, și-a spus: „Dacă în mână-mi vei fi pus – Acum – pe-ai lui Amon copii,
31 Atuncea, oricine – să știi – Care în față-mi o să iasă Când voi intra în a mea casă – După ce-ntâi am biruit Întreg poporul Amonit – Are să fie închinat Lui Dumnezeu și-I va fi dat, De-ndată, ardere de tot, Pentru că eu așa socot Să îmi arăt recunoștința. Aceasta îmi e juruința!
32 Iefta, la luptă, a pornit Și pe Amon l-a biruit, Căci – prin voința Domnului – A fost lăsat în mâna lui.
33 Înfrângerea pricinuită Fusese nemaipomenită: Din Aroer, el a pornit Și l-a bătut pân’ la Minit. Multe cetăți – acel ținut – Pe tot cuprinsul, a avut; În număr, douăzeci erau Și peste tot se înălțau. Apoi, pe Iefta îl găsim, Cu oastea-n Abel-Cheramim. Astfel, poporul Amonit A fost – de Israel – smerit.
34 Iefta, după acest război, S-a-ntors la Mițpa, înapoi, Și a văzut, din depărtare, Că-i iese,în întâmpinare, Copila sa. Sărmana fată, De bucurie încărcată, Dansa în fața lui, de zor, În sunetul timpanelor. Iefta, copii, n-a mai avut, Ci fata doar i s-a născut.
35 Când a văzut-o, s-a-ntristat, Haina și-a rupt și a strigat: „Ah, fata mea! Greu mă lovești, Și să mă tulburi reușești. În față, tu mi-ai apărut, Dar află că eu I-am făcut O juruință, Domnului. Nu pot, acum, în fața Lui, Să îmi iau vorba înapoi.”
36 Fata l-a ascultat și-apoi, Ea îi răspunse, de îndată: „Un jurământ făcut-ai, tată, În fața Domnului! Acum, Aș vrea ca să îmi faci precum, Față de Domnul ai jurat, Atunci când El te-a răzbunat Pe-ai tăi vrăjmași, pe neamul care, Amon, pe-acest pământ, îl are!”
37 Te rog, puțin, mai zăbovește Și două luni mă păsuiește! Mă lasă liberă, căci vreau, Prietenele să îmi iau, Să merg în munți, să plâng cu ele, Zilele fecioriei mele.”
38 El îi răspunse fetei: „Du-te!” Ea a plecat atuncea, iute, Tovarășele și-a luat Și două luni, în munți, au stat.
39 Când timpul i s-a împlinit, La al ei tată a venit, Iar el a împlinit, îndat’ – Totul – așa cum a jurat Atunci, în fața Domnului. Fecioară fost-a fiica lui,
40 Iar de atunci, în Israel, Păstrat e obiceiu-acel, Că fetele se întâlnesc – O dată-n an – și-o prăznuiesc Pe fata care a avut-o Iefta și-n urmă a pierdut-o. Când astă sărbătoare vine, Mereu, ea patru zile ține.