Joel 2
1 „Trâmbițe-n mâini, voi să luați! Din ele, în Sion, sunați! Sunați pe al Meu munte sfânt, Să tremure toți cei cari sânt În țară! Vine ziua Lui! E-aproape ziua Domnului!
2 O zi de întuneric mare Și negură, o zi în care Întunecimea se întinde, Iar vălul norilor cuprinde Tăriile cerurilor. Pe munți, se-ntinde un popor, Precum zorii de dimineață Se-ntind peste a lumii față. E un popor puternic, tare, Cum n-a mai fost din veac și n-are, Nicicând, altul ca să mai fie, În vremile ce au să vie.
3 Focul, în față-i, tot cuprinde Și-n spate-i flacăra se-ntinde. Grădină a Edenului, E țara, înaintea lui, Iar după el, e un pustiu Căci nu rămâne nimic viu; De flacăra-i nimicitoare, Nimic nu poate-avea scăpare.
4 Pare că sunt cai îndrăzneți Și fug ca niște călăreți.
5 Vin uruind, ca niște cară, Și pârâie precum o pară De foc, pe munți, când întâlnește Miriștea și o mistuiește. Par o oștire întărită Care de luptă-i pregătită.
6 Înspăimântat, orice popor Se-arată, înaintea lor, Iar fețele îngălbenesc Îndată de cum îi zăresc.
7 Ca și războinicii aleargă, Urcă pe zid, știind să meargă Pe a lui cale fiecare Și nu se-abat de la cărare.
8 Nu se împing, nu se zoresc, Țin șirul și se năpustesc Printre săgeți și nicidecum Nu se opresc din al lor drum.
9 Se răspândesc într-o cetate Și-aleargă fără greutate, Pe ziduri. Nu vor să se lase: Se cațără și intră-n case Pe ramele ferestrelor, Precum hoardele hoților.
10 Cutremurate-n față-i sânt Și cerul și acest pământ Și soarele de-asemenea. Luna se-ntunecă și ea, Iar ale bolții mândre stele Își pierd luminile și ele.
11 Tunet, e glasul Domnului, Mergând în fața oștii Lui. Tabăra Lui e foarte mare. De-asemenea e foarte tare Acela care se vădește, Cuvântul, că îl împlinește. A Domnului zi se arată Mare a fi și-nfricoșată. Dar cine poate fi în stare Să suferă acea zi, oare?
12 „Acuma chiar” – a zis apoi, Domnul – „vă-ntoarceți înapoi Cu inimile, către Mine, De plânset și de bocet pline! Cu post, de-asemeni, căutați, ‘Nainte-Mi să vă-nfățișați!
13 Nu sfâșiați, straiele, voi, Ci inimile, și-napoi Veniți la Cel care, mereu, Vă este Domn și Dumnezeu, Căci El este îndurător Și îndelung e răbdător. De milă plin, S-a arătat Și-n bunătate e bogat. De relele ce le trimite – Asupră-vă îngrămădite – Și care-s gata ca să vie, Îi pare rău. Dar cine știe,
14 De nu se-ntoarce înapoi Și de nu Se căiește-apoi? Sau cine știe, de cumva, Nu lasă-n urma Lui, ceva? Poate o binecuvântare, Ori niște daruri de mâncare Sau poate că și o măsură Din jertfa pentru băutură, Pentru Cel care, tot mereu, Vă este Domn și Dumnezeu.
15 În mâini, trâmbițe să luați Și în Sion voi să sunați! Vestiți un post și-o adunare Care va fi de sărbătoare!”
16 Strângeți poporul, iar apoi, O adunare sfântă, voi Va trebui ca să aveți! Pe cei bătrâni, să îi strângeți! Strângeți copiii! Să luați Și pruncii ce-s la sân aflați! Să iasă mirele afară, Să iasă din a lui cămară, Iar din odaia ei, să iasă, De-ndată, și a lui mireasă!
17 Toți preoții cari se vădesc Precum că Domnului slujesc, Să vină să se-așeze dar, Iar între tindă și altar Să plângă și să strige-apoi: „Doamne, îndură-Te de noi! Iar moștenirea Ta, din țară, N-o lăsa Doamne, de ocară! Nu lăsa Doamne-al Tău popor, Batjocură a tuturor! De ce, printre neamuri, cumva, Să se întrebe cineva: „Ce este cu acest popor? Unde e Dumnezeul lor?”
18 Pentru-a Lui țară, ne-ncetat, De râvnă plin S-a arătat Domnul și multă îndurare, Pentru al Său popor, El are.
19 Poporului, El i-a vorbit: „Și grâu și must, Eu vă trimit Și untdelemn proaspăt apoi, Căci săturați vreau să fiți voi, Ca nu cumva s-ajungeți iară, Printre popoare, de ocară.
20 Vrăjmașul care e aflat În miazănoapte, depărtat Are să fie de la voi. Am să îl izgonesc apoi, Spre un pământ rău, pustiit, Care de apă e lipsit. Am să-i împing, vrăjmașului, Partea din față-a oștii lui, În marea de la răsărit Și-apoi în cea din asfințit Am să-i împing partea pe care În coada oștilor o are. Se va-nălța duhoarea lui – Mirosul putregaiului – În sus, pentru că am văzut Că el, grozav doar, s-a crezut.
21 Pământule – de bună seamă – Nu trebuie să ai vreo teamă, Ci tu – acum – bucură-te Mereu, și veselește-te, Căci Domnul face lucruri cari Se dovedesc nespus de mari!
22 Fiare din câmp, nu vă speriați, Ci voi – acum – vă bucurați, Căci iar, izlazul din pustie Plin de verdeață o să fie. Pomii – iar – roadă o să dea, Smochinul de-asemenea Și-apoi și vița cea de vie Plină de rod are să fie.
23 Vă bucurați voi, cei pe care Sionul, drept copii, îi are! În Domnul, să vă veseliți, Căci de la El, ploaie, primiți. El vă dă ploaia timpurie, Precum și ploaia cea târzie, Căci El va face – bunăoară – Precum făcea odinioară
24 De grâu – precum se va vedea – O să se umple aria. Apoi, atunci când acea vreme A roadelor vine, vor geme Teascuri și tocitoare pline, Căci ele-abia de vor mai ține Mustul și untdelemnul care Vor fi în cantitate mare.
25 În felu-acesta, Eu găsesc Cu cale, să vă răsplătesc Anii pe care i-au mâncat Lăcustele ce s-au chemat Gazam, Arbeh, Ielec și cea Care Hasil, drept nume-avea. Toate lăcustele acele, De Mine-au fost trimise ele, Pentru că Eu le-am poruncit, Asupră-vă să fi venit.
26 Atuncea, voi o să mâncați Și-astfel o să vă săturați. Numele Celui cari, mereu, Vă este Domn și Dumnezeu, Aveți să-L lăudați apoi, Căci minuni face pentru voi. N-am să îngădui, de ocară, Al Meu popor s-ajungă iară!
27 Veți ști atunci, că Eu sunt Cel Din mijlocul lui Israel! Veți ști atunci, precum că Eu Sunt al vost’ Domn și Dumnezeu! Veți ști că în afara Mea, Nu se mai află nimenea Și n-am să-ngădui, de ocară, Al Meu popor s-ajungă iară.
28 Peste orice făptură, Eu – Atuncea – torn din Duhul Meu. Fiicele voastre și-ai voști’ fii Au să rostească prorocii. Bătrânii voștri vor avea Vise și de asemenea, Vedenii dau tinerilor.
29 Chiar și asupra robilor Și roabelor, turna-voi Eu, În acel timp, din Duhul Meu.
30 Atunci se vor vedea că sânt Semne în cer și pe pământ, Pe care vi le spun acum: Sânge și foc și stâlpi de fum;
31 Soarele-n beznă se preface, Iar luna, sânge, se va face. Acestea toate au să fie Mai înainte ca să vie Ziua cea mare-nfricoșată Care-i „a Domnului” chemată.
32 În acea zi a Domnului, Acela cari, Numele Lui, Are să-L cheme – negreșit – Acela fi-va mântuit.” Pe muntele Sionului, E mântuirea Domnului. În acel loc, noi o găsim, Aflată la Ierusalim – Așa după cum, negreșit, Chiar Domnul a făgăduit – Și printre cei rămași, pe care, El însuși, să îi cheme, are.