1„Poți tu să prinzi Leviatanul Cu undița? Ți-ai făcut planul Să-i legi limba cu o frânghie: Vei reuși? Nicigând! – se știe!
2Papura poți a încerca, Prin nări să-i treci? Sau poți, falca, Să i-o străpungi și-apoi cârlige, În ea, gândești că-i poți înfige?
3El îți va face rugăminți? Privindu-te cu ochi cuminți, Cu dulce glas o să-ți vorbească
4Și are să statornicească Un legământ, pus pe vecie, Prin care rob are să-ți fie?
5Te vei juca cu el, de parcă Ar fi o pasăre? Încearcă! Îl vei lega, să te mândrești Și fiicele să-ți veselești?
6Cu el, negoț, pescarii fac Precum cu al undiței ac? Iar negustorii, între ei, Îl împart oare? Sau tu vrei,
7Cu țepi, pielea să-i împânzești Și cu căngi capul să-i lovești?
8Poți oare? Numai îndrăznește! Ridică-ți mâna și lovește, Căci nicicând nu-ți va mai veni Gustul de a mai îndrăzni!
9Speranțele-nșelate-ți sânt: Să-l prinzi, nu poți! Cazi la pământ, Văzându-l cât e de măreț!
10Nu-i nimeni așa îndrăzneț, Să îl înfrunte-a cuteza! Dar cine se va așeza În fața Mea, să îndrăznească Apoi, să Mi se-mpotrivească?!
11Cui trebuie să-i plătesc Eu?! Sub cer, totul este al Meu!
12Acum vreau iarăși, să vorbesc De el, și să îți povestesc În ce fel l-am alcătuit Și ce puteri i-am dăruit.
13Cine-i va ridica veșmântul? Cine, de pe întreg pământul, Între-ale lui fălci, va pătrunde?
14E cineva? Unde se-ascunde Cel care poate să-l sfideze Și gura să i-o descleșteze? Dar cât de înspăimântătoare Este dantura ce o are!
15Iar solzii, de pe corpul lui, Sunt tari asemeni scutului, Și împreună sunt uniți De parcă-ar fi pecetluiți;
16Unul de altul se țin tare, Încât nici aerul nu are Loc ca să treacă printre ei.
17Ca niște frați, solzii acei Se-apucă, se îmbrățișează Și-apoi nu se mai depărtează.
18Strănutul său când se pornește, Atunci lumina strălucește. Ca geana zorilor lucesc
19Ai săi ochi. Flăcări îi țâșnesc
20Din gură; pe nări slobozește Fum, ca un vas ce clocotește.
21Cărbuni aprinde suflul lui Și flăcările focului, De gura lui sunt aruncate.
22Puterile-i nemăsurate, În al său gât se află-nchise. Cărările îi sunt deschise De groaza care îi pășește În față, căci ea îi vestește Sosirea și vâră în oase,
23Spaima. Și părțile-i cărnoase Sunt împreună-mperecheate, De neclintit, ca și turnate.
24Ca piatra morii e de tare Inima lui. Când, pe picioare,
25Se scoală el, fug îngroziți Vitejii cei mai iscusiți.
26‘Geaba, cu sabia-l lovesc! Lance și scut nu folosesc!
27Fierul e pai în ochii lui; Arma, tăria lemnului Putred, în fața sa, o are.
28Săgeata, cât ar fi de tare, Nu-l sperie și nu îl gonește. Degeaba piatra îl lovește, Din praștie când e zvârlită,
29Iar ghioaga-n ochii-i e privită De parcă-i paiul spicelor. De zgomotul săgeților Ce vâjâie pe lângă el, Va râde – nu-i pasă, defel.
30Sub pântec, rânduri de țepi are. Privit atent, o grapă pare, Peste noroi, pântecul lui.
31Cum clocotul cazanului Agită apa înfocată, La fel e marea tulburată De țepii săi, până-n străfund, Când și-i târăște pe-al ei fund.
32În urmă-i, a sa coadă lasă Largă cărare luminoasă, Și-adâncul, plete de bătrân,
33Pare a fi. N-are stăpân Pe lume, ca să îi dea seamă. Este făcut să nu se teamă De nimenea și de nimic.
34Tot ce e-nalt și e voinic, Privirea sa disprețuiește, Căci cu putere stăpânește Și mândru este înălțat Peste-animale, împărat.”