1Elihu a urmat apoi:
2„Așteaptă-mă puțin și voi Continua, căci multe-am eu A spune, pentru Dumnezeu.
3Îmi iau temeiuri de departe Și ți le-nșir ca într-o carte. Prin ele, ție – sau oricui – Dreptatea Ziditorului, Încerc ca să o dovedesc.
4Fii sigur că n-am să rostesc Minciuni, căci cel ce îți vorbește, Simțuri curate dovedește.
5Puternic este Dumnezeu; Cu toate acestea – îți spun eu – Pe nimeni nu a lepădat. Puterea Lui s-a arătat Prin iscusința dovedită.
6Dreptatea Sa e-nfăptuită Față de cel nenorocit, Iar cel rău este pedepsit: Cu moartea, Domnul îl lovește.
7Privirea Lui nu-i părăsește Pe cei neprihăniți. Ei sânt – Cu cei mai mari de pe pământ – Pe-al domnilor tron așezați, Alăturea de împărați.
8Dacă cumva, s-a întâmplat Că lanțurile i-au legat Și prinși sunt de nenorocire,
9Înseamnă că le dă de știre Domnul, pentru că au greșit Prin faptele ce-au săvârșit, Punând ‘naintea tuturor Păcatul și mândria lor.
10În ăst fel, El îi înștiințează Și un îndemn le adresează, Trimis prin lanțuri de-ncercare. Dorinței Lui de îndreptare
11De se supun și Îl ascultă, Primesc – pe lângă viață multă – Și fericire, cât trăiesc. În bucurie își sfârșesc Viața și-n trai îmbelșugat.
12Dar dacă nu L-au ascultat, Uciși de sabie-au pierit În bezna care i-a orbit.
13Furioși sunt cei nelegiuiți: Atunci când sunt înlănțuiți, Nu strigă către Domnul lor
14Și-astfel, în tinerețe mor, Asemeni celui desfrânat.
15Să știi că Domnul l-a scăpat Pe bietul om nenorocit Ce-n suferință s-a căit; Prin ea, primit-a înștiințare
16Că a greșit. Din strâmtorare, Iar vei fi scos și îți spun eu Că te va pune Dumnezeu Într-un loc larg și-n libertate, Iar masa, plină de bucate, Are să-ți fie. Dar greșești,
17De-ncerci ca să te răzvrătești Și-apoi, ca un nelegiuit, Să-ți aperi pricina, pripit. Pedeapsa, ne-ncetat, va sta Și va-nsoți pricina ta.
18Să fii atent: din supărare, Să nu ajungi la disperare Și-apoi să fii de ea, împins Să faci batjocuri înadins Și nici prețul răscumpărării Să nu-ți șteargă firul cărării – Adică, prin a lui mărire, Tu să fii dus în rătăcire!
19Dar strigătele tale-ajung? De la necaz, ele te smulg? Puterea-ți toată, adunată, Crezi că e-n stare să te scoată Când ceasul cel greu va suna?
20Fă bine, nu mai suspina După noaptea aceea care, Din locul lor, mută popoare.
21Ferește-te ca să faci rău, Căci suferința-n gândul tău Îndemnu-acesta îl va pune.
22Cât e de mare, nu-ți pot spune, Domnul, nici ce putere are. Cine-ar putea să-nvețe, oare, Pe-alții, cum îi învață El?
23Și cine, oare, e acel Cari Îi va cere socoteală, Pentru-a Lui cale? Îndrăzneală, Să-I spună „Faci rău!”, cineva, Gândești că, va avea, cândva?
24Iată ce vreau să-ți mai spun eu: Să-I lauzi faptele, mereu, Pentru că noi, cât viețuim, Va trebui să preamărim Ceea ce El înfăptuiește;
25Căci orișicare om privește La ele – fiecare-n parte – Și sunt văzute de departe De muritori, fără-ncetare.
26Deci iată cât este de mare Domnul! Dar nu L-am priceput Noi, niciodată. N-am putut Pătrunde-al anilor Săi număr, Oricât am vrut. Pe al Lui umăr,
27Strânge-ale apei picături Și le preface în aburi, Dând ploaia binecuvântată
28Și pretutindeni picurată, Din ciurul plin al norilor, Mulțimii muritorilor.
29Cine, ruperea norului Și bubuitul cortului Lui Dumnezeu, le-a cercetat Și-a le pricepe a-ncercat?
30În jurul Său, El răspândește Lumina Sa și învelește Adâncul mărilor. El poate,
31Prin mijloacele Sale, toate, Să judece, să cerceteze Popoare și să-ndestuleze Cu hrană, omenirea toată.
32Ia fulgerul în mână – iată – Și pe potrivnici îi lovește.
33Prin tunet, Domnul Își vestește Prezența. Turma chiar Îl știe Și simte când El o să vie.”