Job 36
1 Elihu a urmat apoi:
2 „Așteaptă-mă puțin și voi Continua, căci multe-am eu A spune, pentru Dumnezeu.
3 Îmi iau temeiuri de departe Și ți le-nșir ca într-o carte. Prin ele, ție – sau oricui – Dreptatea Ziditorului, Încerc ca să o dovedesc.
4 Fii sigur că n-am să rostesc Minciuni, căci cel ce îți vorbește, Simțuri curate dovedește.
5 Puternic este Dumnezeu; Cu toate acestea – îți spun eu – Pe nimeni nu a lepădat. Puterea Lui s-a arătat Prin iscusința dovedită.
6 Dreptatea Sa e-nfăptuită Față de cel nenorocit, Iar cel rău este pedepsit: Cu moartea, Domnul îl lovește.
7 Privirea Lui nu-i părăsește Pe cei neprihăniți. Ei sânt – Cu cei mai mari de pe pământ – Pe-al domnilor tron așezați, Alăturea de împărați.
8 Dacă cumva, s-a întâmplat Că lanțurile i-au legat Și prinși sunt de nenorocire,
9 Înseamnă că le dă de știre Domnul, pentru că au greșit Prin faptele ce-au săvârșit, Punând ‘naintea tuturor Păcatul și mândria lor.
10 În ăst fel, El îi înștiințează Și un îndemn le adresează, Trimis prin lanțuri de-ncercare. Dorinței Lui de îndreptare
11 De se supun și Îl ascultă, Primesc – pe lângă viață multă – Și fericire, cât trăiesc. În bucurie își sfârșesc Viața și-n trai îmbelșugat.
12 Dar dacă nu L-au ascultat, Uciși de sabie-au pierit În bezna care i-a orbit.
13 Furioși sunt cei nelegiuiți: Atunci când sunt înlănțuiți, Nu strigă către Domnul lor
14 Și-astfel, în tinerețe mor, Asemeni celui desfrânat.
15 Să știi că Domnul l-a scăpat Pe bietul om nenorocit Ce-n suferință s-a căit; Prin ea, primit-a înștiințare
16 Că a greșit. Din strâmtorare, Iar vei fi scos și îți spun eu Că te va pune Dumnezeu Într-un loc larg și-n libertate, Iar masa, plină de bucate, Are să-ți fie. Dar greșești,
17 De-ncerci ca să te răzvrătești Și-apoi, ca un nelegiuit, Să-ți aperi pricina, pripit. Pedeapsa, ne-ncetat, va sta Și va-nsoți pricina ta.
18 Să fii atent: din supărare, Să nu ajungi la disperare Și-apoi să fii de ea, împins Să faci batjocuri înadins Și nici prețul răscumpărării Să nu-ți șteargă firul cărării – Adică, prin a lui mărire, Tu să fii dus în rătăcire!
19 Dar strigătele tale-ajung? De la necaz, ele te smulg? Puterea-ți toată, adunată, Crezi că e-n stare să te scoată Când ceasul cel greu va suna?
20 Fă bine, nu mai suspina După noaptea aceea care, Din locul lor, mută popoare.
21 Ferește-te ca să faci rău, Căci suferința-n gândul tău Îndemnu-acesta îl va pune.
22 Cât e de mare, nu-ți pot spune, Domnul, nici ce putere are. Cine-ar putea să-nvețe, oare, Pe-alții, cum îi învață El?
23 Și cine, oare, e acel Cari Îi va cere socoteală, Pentru-a Lui cale? Îndrăzneală, Să-I spună „Faci rău!”, cineva, Gândești că, va avea, cândva?
24 Iată ce vreau să-ți mai spun eu: Să-I lauzi faptele, mereu, Pentru că noi, cât viețuim, Va trebui să preamărim Ceea ce El înfăptuiește;
25 Căci orișicare om privește La ele – fiecare-n parte – Și sunt văzute de departe De muritori, fără-ncetare.
26 Deci iată cât este de mare Domnul! Dar nu L-am priceput Noi, niciodată. N-am putut Pătrunde-al anilor Săi număr, Oricât am vrut. Pe al Lui umăr,
27 Strânge-ale apei picături Și le preface în aburi, Dând ploaia binecuvântată
28 Și pretutindeni picurată, Din ciurul plin al norilor, Mulțimii muritorilor.
29 Cine, ruperea norului Și bubuitul cortului Lui Dumnezeu, le-a cercetat Și-a le pricepe a-ncercat?
30 În jurul Său, El răspândește Lumina Sa și învelește Adâncul mărilor. El poate,
31 Prin mijloacele Sale, toate, Să judece, să cerceteze Popoare și să-ndestuleze Cu hrană, omenirea toată.
32 Ia fulgerul în mână – iată – Și pe potrivnici îi lovește.
33 Prin tunet, Domnul Își vestește Prezența. Turma chiar Îl știe Și simte când El o să vie.”