1Iată Cuvântul Domnului, Ce l-a rostit prorocul Lui Cari Ieremia s-a chemat Și e spre neamuri îndreptat:
2Spre țara Egiptenilor Și împotriva oștilor Lui Neco, cel care, pe tron, Era-n Egipt drept Faraon Și oștile și-a așezat La Carchemiș, la Eufrat; Iar Nebucadențar, cel care, Era în Babilon mai mare, L-a-nvins, când Ioiachim făcea Ani patru de când stăpânea În Iuda ca și împărat, Căci la domnie l-a urmat Pe tatăl său cari se numea – Precum se știe – Iosia.
3„De luptă, să vă pregătiți, Cu scut și pavăză-ntăriți!
4Voi, călăreți, vă înhămați Caii și-apoi încălecați! Vă puneți coifuri lucitoare, Iar sulițele voastre-n soare, Să strălucească, lustruite, Gata de luptă pregătite! Cu platoșele voastre-apoi, Să vă-mbrăcați pentru război!
5Ce văd? Cu toții sunt speriați: Dau înapoi, înspăimântați. Iată, vitejii cei temuți Se-mprăștie acum, bătuți. Fug disperați, iar înapoi, Nimeni nu mai privește-apoi. O groază mare a venit Și peste tot s-a răspândit.
6Fugind, cel iute o să vrea Să scape, dar nu va putea! Cel ce-i viteaz, va fi la fel, Căci nu poate scăpa nici el! La miazănoapte – loc aflat Chiar lângă râul Eufrat – Se clatină și cad, de-ndată.
7Dar cine-i cel ce se arată Venind asemeni Nilului Ce-și mână apa-n drumul lui?
8Este Egiptul. E umflat Și e cu Nilu-asemănat. Ale lui ape se vădesc Râuri cari se rostogolesc. El zice: „Am să urc de-ndată Și am s-acopăr țara toată. Cetățile le nimicesc, Cu toți cei cari le locuiesc.
9Vă ridicați voi, cai și cară, Și-n iureș năvăliți în țară! Iasă vitejii ce-i avea Putul și Etiopia, Aceia care dovedesc Că scutul bine-l mânuiesc! Iasă arcașii încercați, Arcașii ce-s în Lud aflați!
10Aceasta-i ziua Domnului! Aceasta e ziua Celui Care e Domnul tuturor Și Dumnezeu al oștilor. Este o zi de răzbunare, Pentru că este vremea-n care El se răzbună pe cei răi Ce se vădesc vrăjmași ai Săi. Carne mănâncă sabia Și sânge, din belșug, bea ea. Bea sângele vrăjmașilor, Pentru că Domnul oștilor Are a face judecată Țării în miazănoapte-aflată, La apa Eufratului, Pe malurile râului. Este o zi deosebită, De judecată rânduită.
11Fecioară a Egiptului, Spre țara Galaadului Îndreaptă-te, mai repejor, Să aduci leac alinător! Degeaba întrebuințezi Atâtea leacuri, căci – cum vezi – Nu-i vindecare, pentru tine!
12Știută e a ta rușine, De către neamurile care Se află-n lumea asta mare, Căci strigătele tale sânt, Azi, auzite pe pământ. Ai tăi războinici se lovesc Unii de alții, bâjbâiesc Cu poticneli și-n urmă, iată, Se prăbușesc toți, dintr-odată.”
13Iată cuvântul cel de sus Care de Domnul a fost spus, Prin Ieremia, să vestească Vremea când o să năvălească, Peste-al Egiptului hotar, Oastea lui Nebucadențar, Cel care este așezat În Babilon ca împărat:
14„Veste, Egiptului să-i dați! Către Migdol să mai strigați! În Nof, apoi, să mai vestiți Și în Tahpanes să vorbiți! Ziceți așa: „Te pregătește, Pentru că sabia pândește Și vine! Ascuțișul său Înghite vieți, în jurul tău!
15De ce, vitejii ți-au căzut? Iată-i, după cum am văzut, Piept nu-i pot ține Domnului, Căci îi răstoarnă brațul Lui!
16Pe mulți, El are să voiască Să-i facă să se poticnească. Cad unii peste alții, iată, Zicându-și: „Haidem, de îndată, Să căutăm să mergem noi, În țara noastră, înapoi! Să mergem la al nost’ popor, Departe de nimicitor!”
17Acolo strigă: „Faraon, Cari este în Egipt, pe tron, E numai un pustiu uscat, Pentru că – iată – a lăsat Să treacă clipa rânduită Ce se vădise potrivită.”
18„Pe viața Mea!” – a cuvântat Cel care este Împărat, Acela care, după Nume, Drept Domn al oștilor e-n lume – „Ca și Taboru-n munți aflat, Ca și Carmelul înspumat Care înaintează-n mare, La fel atuncea va apare.
19Calabalâcul să îți fie Gata făcut, pentru robie, Tu, fiică a Egiptului! Întreg ținutul Nofului Are să fie pustiit Și de locuitori lipsit.
20Egiptul e asemenea Juncii frumoase. Peste ea, Nimicitorul năvălește. Din miazănoapte, el sosește.
21Iată că simbriașii Lui – Adică ai Egiptului – Sunt ca vițeii îngrășați Și-n al lui mijloc sunt aflați. Dar ei dau dosul, lasă tot Și fug, pentru că nu mai pot, În nici un fel, piept a mai ține. Asupra lor, iată că vine Ceasul și clipa pedepsirii, Căci zi e, a nenorocire!
22Glasu-i abia e auzit, Asemeni unui fâșâit Al șarpelui! Ei se-narmează Și cu topoare-naintează, Ca o oștire-n contra lui, Asemeni tăietorului Cari în pădure a intrat Și-n urmă, lemne a tăiat.”
23„Tăiați pădurea cea bogată, Cari fără capăt se arată!” – A strigat Domnul. „Căci în ea, Copacii sunt asemenea Lăcustelor aflate-n zbor. Ba încă, văd numărul lor Că e mai mare, iar pe toți, De vrei să-i numeri, n-ai să poți!
24Fiica Egiptului – văd bine – Acoperită-i de rușine, Căci dată este ea, să cadă, Celor din miazănoapte, pradă.”
25Dar Domnul oștilor – Acel Ce-i Dumnezeu în Israel – A zis în acest fel: „Pe-Amon – Pe cel din No – pe Faraon, Egiptul și cu toți acei Pe cari îi are dumnezei, Precum și pe aceia care Și-au pus nădejdea lor cea mare În cel care este pe tron Și în Egipt e Faraon, Sau în cei cari sunt împărați Peste ținuturi așezați, Am să îi pedepsesc! Îi dau
26Pradă, la cei pe care-i au Dușmani de moarte. Îi las dar, În mâini lui Nebucadențar – Acela care-i așezat În Babilon drept împărat – Și-n mâinile celor pe care, Drept slujitori, acesta-i are. După aceea, negreșit, Egiptul fi-va locuit, Așa precum a fost odată, De mult, în vremea-ndepărtată.”
27Tu Iacove, tu rob al Meu, Să nu te temi în ceasul greu! Să nu te sperii Israele, În ceasurile cele rele, Căci însoțit vei fi mereu, De către Mine! Astfel, Eu – Pe tine – te voi fi scăpat, Din ăst pământ îndepărtat Și izbăvită o să fie A ta sămânță, din robie. Iacov se va întoarce-apoi, În a lui țară, înapoi, Și-o să trăiască liniștit. De teamă, nu va fi pândit, Căci nu va mai fi nimenea Să-i risipească liniștea.”
28„Tu Iacove, tu rob al Meu Să nu te temi, pentru că Eu, Cu tine sunt – necontenit. În locul-n cari te-am risipit, Pe orice neam îl nimicesc. Pe tine doar, te izbăvesc. Nu vei ajunge nimicit, Dar nici nu scapi nepedepsit. Am să-ți trimit pedeapsa Mea, Dar cu dreptate va fi ea, Pentru că nu e-ngăduit Ca să te las nepedepsit.”