1Atunci, Pașhur, acela care, Părinte, pe Imer, îl are – Și care preot se vădea, Priveghetor și-asemenea Fusese unul din cei cari Se dovedea a fi mai mari În Casa Domnului – furios, S-a ridicat, grabnic, de jos, Când aste vorbe-a auzit. La Ieremia a fugit,
2Lovindu-l pentru tot ce-a spus. Apoi, la poarta cea de sus – La Casa Domnului aflată, Drept „a lui Beniamin” chemată – L-a dus de l-a întemnițat Și în butuci el l-a legat.
3A doua zi, Pașhur s-a dus Până la poarta cea de sus, Unde fusese-ntemnițat Prorocul. L-a eliberat, Iar când l-a scos afară, el Îi zise lui Pașhur astfel: „De-acum, Domnul nu îți mai spune Pașhur, ci alt nume îți pune. Magor și Misabib, El are Să te numească, nume care Prin „ Spaimă ” este tălmăcit, „ Din toate părțile ”. Pierit Îți va fi numele „Pașhur”. „ Norocul mereu, jur împrejur ”, Tu nu o să mai fii numit,
4Căci Domnul astfel a vorbit: „Vă fac să fiți o groază mare, Și tu, dar și aceia care Îți sunt prieteni. Vor cădea Uciși pe câmp, cu sabia, Sub ochii tăi. Îl părăsesc Pe Iuda și îl osândesc S-ajungă rob al celui care, În Babilon este mai mare. Când în robie-l va avea, Îl va lovi cu sabia,
5Iar bogățiile-adunate, Avute de astă cetate – Prin truda-ntregului popor – Și-averea împăraților Din Iuda, vor avea să cadă În mâinile vrăjmașe, pradă Și-n Babilon ele vor duce Tot ceea ce au să apuce.
6Și tu, Pașhur, și casa ta – Cu toți – în Babilon veți sta, Pentru că-n vremea ce-o să vie Veți merge-acolo, în robie. În acel loc, muri-veți voi Și veți fi îngropați apoi, Tu și ai tăi prieteni buni, La cari le-ai prorocit minciuni.”
7„Doamne, iată că m-am lăsat Și-am fost mereu înduplecat. Ai fost mai tare, negreșit, Și-asupra mea ai biruit! Drept pricină de râs, mă ține Lumea și-și bate joc, de mine.
8De câte ori vreau să vorbesc, Aceleași vorbe le rostesc. Și strig mereu, în gura mare, Doar „Silnicie și-apăsare!” Astfel, cuvântul Domnului Mi-abate-asupra capului Batjocură, dar și ocară, Din partea tuturor din țară.
9De-aceea, eu am zis astfel: „Nu voi mai pomeni de El Și n-am să mai spun nimănui, Nimica, în Numele Lui!” Sărmana inimă a mea, O simt a fi asemenea Cu focul cel mistuitor, Închis precum într-un cuptor, În ale mele oase. Iată, Mă arde și nu mi se-arată, Oricât încerc să îl opresc, Cum aș putea să reușesc.
10În jur, aud doar vorbe rele Și mă încearcă spaime grele. „Învinuiți-l!” – aud eu, Strigându-mi-se, tot mereu. „Haideți dar toți, să ne unim Și astfel să-l învinuim!” Toți oamenii care erau În jurul meu și cari trăiau Cu mine-n pace, mă pândesc, Să vadă când mă poticnesc Și zic: „Poate se lasă prins! De noi, va trebui învins! Să punem dar, mâna pe el Și să ne răzbunăm, astfel!”
11Însă cu mine, tot mereu, Se află Domnul Dumnezeu, Ca un viteaz puternic, mare, Care în ajutor îmi sare. De-aceea, nu mă biruiesc Dușmanii cari mă prigonesc. Toți vor fi plini de umilință, Căci n-au lucrat cu chibzuință. Rușinea, peste ei lăsată, Nicicând nu va mai fi uitată!
12Doamne, Tu care, tot mereu, Ești al oștirii Dumnezeu Și-ncerci pe cel neprihănit, Tu cari în inimi ai privit Și-apoi rărunchi-ai încercat, Nu mă lăsa nemângâiat! Îngăduie-mi a mă uita Și eu, la răzbunarea Ta, Asupra lor! Necazul meu, În mâna Ta îl așez eu.
13Mereu, Domnului să-I cântați Și laude să-I înălțați, Pentru că El l-a izbăvit Pe cel ce e nenorocit, Din mâna oamenilor răi Ce se vădeau dușmani ai săi!
14Blestemul, vreau, să fi căzut, Pe ziua-n care m-am născut! Să fie-o zi ce nu mai are Parte de binecuvântare!
15Mereu să fie blestemat Omul care de veste-a dat Tatălui meu și i-a vorbit: „Iată, un fiu, ai dobândit!”, Făcându-l astfel ca să fie, Pe dată, plin de bucurie!
16Omul acela, negreșit, S-ajungă precum au pățit Cetățile cele-ntărite Ce-au fost, de Domnul, nimicite! S-audă gemete în zori Și să îl treacă reci fiori, Iar la amiază, mai apoi, S-audă strigăt de război!
17Oare de ce nu am pierit, Până când nu m-a zămislit Măicuța mea și astfel, mie, Pântecul ei, mormânt, să-mi fie? De ce oare, nu se putea, Însărcinată a fi ea, Mereu, cu mine? Pentru ce,
18Am mai ieșit din pântece, Ca să văd numai suferință, Multă durere și-umilință, Iar viața să mi-o chinuiesc Și în rușine să trăiesc?”