Jeremiah 17
1 „Păcatul ce l-a săvârșit Casa lui Iuda, negreșit, Nu este nicidecum uitat, Ci el adânc e încrustat Pe tabla inimilor lor Și coarnele altarelor, Cu un priboi de fier bătut, Cu vârf din diamant făcut.
2 Cum de copii grijă vădesc, Asemenea ei se gândesc La ai lor idoli, la altare, La Astartee. Fiecare, La aste lucruri, se gândește Când sub copaci verzi se găsește, Sau când ajunge-ntâmplător, Pe culmile dealurilor.
3 Iată că Eu las ca să cadă Întregul Meu munte, drept paradă; La fel și câmpurile sale, Averile caselor tale, Cu înălțimi și visterii. Pradă vor fi toate, să știi, Pe tot al tău întreg ținut, Pentru ceea ce ai făcut, Pentru că ai păcătuit!
4 Ceea ce tu ai moștenit – Prin bunătatea Mea cea mare – Îți voi lua, fără cruțare. Am să te fac să îi slujești Pe cei pe cari îi dușmănești. Iată că te voi scoate-afară Și te voi duce într-o țară Îndepărtată, neștiută, Ce nu îți este cunoscută. Tu ai aprins focul pe care Apriga Mea mânie-l are. Îl faci să ardă-ntotdeauna, Căci ai păcătuit într-una.”
5 „Domnul, astfel, a cuvântat: „Mereu să fie blestemat Omul acel ce va avea, Pusă în om, încrederea Și care sprijin și-ajutor Așteaptă de la muritor Și își abate, tot mereu, Inima, de la Dumnezeu!
6 Omul acela, negreșit, Este ca un nenorocit Care se află în pustie Și nici nu vede, nici nu știe Când fericirea se arată, Căci a lui casă-i așezată În locuri arse, pustiite, Care nu pot fi locuite, Într-un pământ sterp și sărat.
7 Să fie binecuvântat Omul care își va avea, În Dumnezeu, încrederea Și ne-ncetat se dovedește Că-n Domnul doar, nădăjduiește!
8 Pentru că un astfel de om Este asemeni unui pom Cari lângă ape e sădit. În rădăcini e întărit, Căci ele către râu se-ntind. Căldurile nu îl cuprind Când focul arșițelor vine. Al său frunziș verde se ține. Seceta, el n-o ia în seamă, Căci n-are de ce să se teamă. Când arșița, tot, ofilește, Doar el, nestingherit, rodește.”
9 „Inima e înșelătoare Și-asemenea rău voitoare. E cineva cari ar putea Să știe ce se-ascunde-n ea?”
10 „Eu, Domnul – cel care veghez Întotdeauna – cercetez Adâncul inimii. Doar Eu Încerc rărunchii, tot mereu, Și plată-i dau la fiecare, După purtarea ce o are. Astfel, răsplata tuturor E dată după rodul lor.”
11 Cum potârnichile clocesc Ouă care se dovedesc Că nu sunt ale lor, la fel Se va-ntâmpla cu omu-acel Cari pe nedrept a adunat Mari bogății, neîncetat. Când zilele-i sunt jumătate, El le va părăsi pe toate Și-o să se vadă-apoi – vă spun – Că este doar un biet nebun.
12 Jilț de domnie încărcat De mare slavă, așezat De la-nceputuri pe pământ, Loc al Locașului cel sfânt,
13 Doamne, nădejdea cea pe care Neamul lui Israel o are! Cei ce Te părăsesc pe Tine Acoperiți sunt, de rușine.” „Cei care, de la Mine, cată – Necontenit – să se abată, Scriși au să fie, pe pământ, Că-L părăsesc pe Domnul Sfânt, Pe Cel care – din veșnicie – Este izvor de apă vie.”
14 „Doamne mă vindecă, de-ndat’, Și-atuncea fi-voi vindecat! Mă mântuiește, negreșit, Și-atuncea fi-voi mântuit! Căci pentru mine, Domnul meu, Slavă, doar Tu îmi ești, mereu!
15 Iată că ei m-au căutat Și-n acest fel, au cuvântat: „Unde-i Cuvântul Domnului? Să se-mplinească spusa Lui!”
16 Tu știi, prea bine, cât de mult Voit-am eu să Te ascult. M-am dovedit ascultător Și am primit să fiu păstor. N-am vrut să vină, peste fire, Zilele de nenorocire. Doamne, Tu știi că – negreșit – Lucrul acest nu l-am dorit. Cuvintele spuse de mine Știute sunt de către Tine.
17 De-aceea Doamne, să nu-mi fii Pricini de groază, căci Tu știi Precum că ești a mea scăpare, În vremile de strâmtorare!
18 Cei ce mă prigonesc pe mine, Plini să ajungă, de rușine, Dar eu să nu fiu rușinat! De-asemeni Doamne, Te-am rugat Să nu mă faci să tremur eu, Ci ei să tremure mereu! Doamne, adu asupra lor, Ziua nenorocirilor Și să-i lovească-ntr-o clipită A Ta urgie, îndoită!”
19 „Domnul la mine a venit Și-n felu-acesta mi-a vorbit: „Du-te la porțile pe care Intră și ies aceia care Se dovedesc a fi-mpărați Și sunt în Iuda-ncoronați. Du-te la porțile pe care Ierusalimu-n zid le are. La porțile poporului, Du-te și astfel să le spui:
20 „Voi, ai lui Iuda împărați, Voi cei care în Iuda stați Sau în Ierusalim veniți Și aste porți le folosiți, Haideți în fața Domnului, Să auziți Cuvântul Lui!
21 „Așa a zis Domnul: „Luați Seama la voi și nu purtați Poveri, în ziua de Sabat. Nu săvârșiți acest păcat, Iar în Ierusalim, apoi, Să nu intrați, cu ele, voi.
22 Să nu scoateți nici o povară, Din ale voastre case-afară, Când e Sabat, căci nimeni n-are Voie, să facă vreo lucrare. Sabatul, trebuie să știți, Neîncetat, să îl sfințiți, După porunca ce-a fost dată Părinților voștri, odată!”
23 Dar ei, însă, n-au ascultat Și nici aminte n-au luat, Ci gâtul și-a înțepenit Și-nvățături nu au primit.
24 Dar dacă Mă veți asculta, Dacă apoi nu veți purta Poverile nenumărate Spre-a le aduce în cetate Când este ziua de Sabat Ca să nu faceți un păcat, Dacă-n Sabat nimeni nu are Să săvârșească vreo lucrare Și dacă voi aveți să știți, Sabatul Meu, să îl sfințiți,
25 Atuncea voi o să puteți, Cu ochii voștri să vedeți Cum pe aceste porți aflate Chiar la intrarea în cetate, Trec voievozi și împărați Care apoi sunt așezați Pe al lui David jilț domnesc. Când, în cetate, ei sosesc, Își vor aduce cai și cară Și-i va-nsoți întreaga țară, Căci locuit are să fie Ierusalimul, pe vecie.
26 Veni-vor din vecinătate Și din cetățile aflate În Iuda. Apoi, alții vin Din țară de la Beniamin, De pe-ale munților cărări, Din văi, dar și din depărtări Ce sunt în miazăzi aflate. Veni-vor în astă cetate, Jertfe să dea – cari se socot A fi drept ardere de tot – S-aducă daruri de mâncare, Să dea tămâie fiecare, S-aducă daruri cu menire De jertfă pentru mulțumire, Mereu, la Casa Domnului, Spre slava și spre cinstea Lui.
27 Dar dacă nu Mă ascultați Și-a Mea poruncă o călcați, Cărând poveri nenumărate Ce le aduceți în cetate – Chiar de Sabat – și nu voiți, Al Meu Sabat să îl sfințiți, Atuncea – chiar în acest loc – La porțile cetății, foc Am să aprind. El se va-ntinde, Ierusalimu-l va cuprinde, Arzând casele minunate Care se află în cetate. Ierusalimul se va-ncinge, Căci focul nu se va mai stinge.”