Isaiah 7
1 Iată dar, ce s-a întâmplat, Pe când în Iuda, împărat, Era Ahaz, cari se vădea Fiu, lui Iotam și Ozia. Atunci Rețin, cari așezat Era-n Siria împărat, Și cu Pecah – cu cel pe care, Ramalia, drept fiu, îl are Și-n Israel a stăpânit – Peste Ahaz au năvălit. Către Ierusalim plecară Și-acolo îl înconjurară Pe-Ahaz, voind să-l nimicească, Dar n-au putut să-l biruiască.
2 Casa lui David, înștiințată, A fost atuncea, de îndată, Că „Sirienii înarmați În Efraim sunt așezați!” Ahaz, atunci, s-a-nspăimântat Și-al său popor a tremurat, Așa precum clătinați sânt Copacii cei bătuți de vânt.
3 Dar pe Isaia l-a chemat Domnul și-astfel a cuvântat: „Ia-l pe-al tău fiu – pe-acela care Șear-Iașub, drept nume, are – Și la Ahaz în față-apoi, Degrabă să îi ieșiți voi, Pe drumul ‘nălbitorului La capătul canalului Prin care apa se golește Din iazul ce sus se găsește.
4 Când pe Ahaz îl întâlnești, În felu-acesta să-i vorbești: „Ia seama și fii liniștit! De teamă, nu fi stăpânit, Din pricină că doi tăciuni, Doar ca să fumege, sunt buni! N-ai teamă de Rețin – cel care Este în Siria mai mare – Și nici de-al lui Remalia
5 Fecior! La fel, de Siria, Să nu se sperie duhul tău, Crezând că ea gândește rău, În contra ta! De-asemenea, De Efraim, teamă n-avea! N-ai teamă nici de-acel pe care Remalia, drept fiu, îl are! Să nu te temi de ce-au vorbit, Căci în zadar au glăsuit:
6 „Haidem, spre Iuda să pornim, Cetate lui să o zdrobim, S-o spargem și-mpărat apoi, Pe Tabeel să-l punem noi!”
7 Iată ce spune Dumnezeu: „Ăst lucru, nu-l îngădui Eu, Iar ceea ce au cuvântat N-o să se-ntâmple, niciodat’!
8 Damascul – fără îndoială – Are să fie capitală, În Siria. Rețin, apoi, Drept capitală pune-l-voi, Damascului. Urmează – iacă – Șaizeci și cinci de ani să treacă, Iar Efraimul – negreșit – Are să fie nimicit.
9 Samaria – fără-ndoială – Are să-i fie capitală, Iar al Ramaliei fecior Va fi al ei conducător. Dacă nu credeți, nu puteți Ca în picioare să ședeți.”
10 Domnul – apoi – iar a vorbit Și lui Ahaz i-a poruncit:
11 „Cere-Mi un semn, pe cari să-l vezi, Să poți – în acest fel – să crezi. Semnul, să-l ceri precum am spus, Fie aici jos, fie sus.”
12 Ahaz a zis: „Nu îndrăznesc, Căci nu vreau să Îl ispitesc Pe Dumnezeu. De-aceea zic Că nu am să Îi cer nimic.”
13 Isaia, însă, l-a-nfruntat, Plin de furie, pe-mpărat: „Ascultă tu, casă pe care David urmașă-n lume-o are! N-a obosit al tău popor Răbdările oamenilor? Răbdarea Domnului, voiești – Acuma – să o obosești?
14 Ascultă dar, cuvântul meu! Află că Însuși Dumnezeu, Un semn urmează să îți dea, Pe care tu îl vei vedea. Foarte curând, fecioara – iată – Va rămânea însărcinată. Emanuel, o să-l numească Pe fiul ce-o să-l zămislească. (Numele e tradus apoi, Prin „ Dumnezeu este cu noi ”)
15 Când al ei fiu are să vină, Va mânca miere și smântână, Până când el va căpăta Deprinderea de-a-ndepărta Răul, putând a înțelege, Binel-apoi de a-l alege.
16 Dar înainte ca să vie Timpul ca al ei fiu să știe Ce este rău și să-nțeleagă Ca binele să îl aleagă, Țara în care-ncoronați Se află cei doi împărați De cari te temi, va fi lovită Și va ajunge pustiită.”
17 Domnul o să aducă-apoi, Asupra ta – și peste voi – Zile cum nu s-au pomenit De-atunci de când s-a despărțit Iuda de cei pe care-i știm Precum că sunt din Efraim (Adică pe acel pe care Asiria în frunte-l are).
18 Domnul va șuiera atunci, Și-au să se strângă, de prin lunci – Îndată – roiul muștelor, Din capătul râurilor Egiptului, și-asemenea, Albine din Asiria.
19 Ele-au să vină în câmpii Și în vâlcelele pustii, În crăpătura stâncilor Și în desișul tufelor Sau pe imașurile toate Care, în țară, sunt aflate.
20 În ziua ‘ceea, să se știe Că Dumnezeu are să vie Și cu un brici închiriat – De dincolo de Râu luat – Va rade întreg părul care Este pe cap și pe picioare. Ba chiar și barba va fi rasă, Când El, cu briciul, o să iasă. Cel care este așezat Peste Asiria-mpărat, O să-mplinească planul Lui Căci fi-va briciul Domnului.
21 Când ziua ‘ceea va apare, O să hrănească fiecare, O juncă doar și două oi.
22 Ele vor dărui, apoi, Un lapte-atât de-mbelșugat, Încât cu toți vor fi mâncat Smântână numai. Cei din țară, Parte atunci, vor avea iară, De miere și smântână. Iată,
23 În acea zi, orice bucată De loc, în care au să fie O mie de butuci de vie – Iar în argint se dovedește Că sicli-o mie prețuiește – Are să fie lepădat, Și astfel fi-va el lăsat În voia tufelor de spini, Umplut fiind de mărăcini.
24 Doar cu săgeți și arcuri dar, Acolo se va intra iar, Căci țara fi-va numai spini Și tufe mari de mărăcini.
25 Nu vor mai fi cutreierați Munții cei care sunt lucrați – Azi – cu cazmaua, căci în spini Vor fi-nglodați și-n mărăcini. Doar boii vor intra în ei Și oile, în munți-acei, Căci oamenii au să voiască – În ăst fel – să-i bătătorească.