1În anu-n care Ozia – Cari fost-a împărat – murea, Domnul mi Se-arătase mie, Șezând pe jilțu-I de domnie. Jilțul pe care El ședea, Foarte înalt se dovedea. Poala mantalei Domnului Umpluse întreg Templul Lui.
2Deasupră-I, serafimi erau, Cari șase aripe aveau. Două aripi le-au folosit Când fața și-au acoperit. Cu alte două-și înveleau Picioarele, și foloseau Două aripi pentru zburat.
3Unul, la altul, au strigat Și au rostit acest cuvânt: „Domnul oștirilor e sfânt! E sfânt! E sfânt! Mărirea Lui Umple fața pământului!”
4S-au zguduit, de glasul lor – Atunci – ușorii ușilor Iar fumul care s-a făcut, Întreaga casă, a umplut.
5Când aste lucruri le-am zărit, Înspăimântat am glăsuit: „E vai de mine! Sunt pierdut, Căci pe-mpărat, eu L-am văzut! Pe al oștirii Dumnezeu – Acum – L-am întâlnit, iar eu Sunt om cu buze necurate Și locuiesc într-o cetate, În mijlocul oamenilor Care și ei, la rândul lor, Tot buze necurate au!”
6Din serafimii cari erau Acolo, unul a zburat Spre mine, după ce-a luat În grabă, un cărbune-aprins,
7De pe altar. Când mi-a atins Gura cu el, a cuvântat: „Nu te speria! Ești curățat! Acuma e îndepărtată A ta nelegiuire, iată, Și tot păcatul săvârșit, În acest fel e ispășit!”
8Domnul a întrebat apoi: „Cine va merge, pentru Noi? Cine e – oare – potrivit, Să pot în urmă, să-l trimit?” Dar eu răspuns-am: „Iată-mă! Sunt pregătit! Trimite-mă!
9El a răspuns: „Ai să te duci Și-aste cuvinte le aduci Poporului cari este-al Meu: „Deși veți auzi mereu, Să înțelegeți nu-ți putea. Întotdeauna veți vedea, Însă nimenea dintre voi Nu va putea pricepe-apoi!”
10Fă inimile tuturor Să se-mpietrească. Ăst popor, Iată, ureche bună are, Dar fă-o ca să fie tare! Ai lor ochi, fă-i să nu mai vadă, Inima lor să nu Mă creadă, Să nu-nțeleagă ce e bine, Să nu se-ntoarcă înspre Mine, Pentru ca să-i tămăduiesc!”
11Eu îndrăznit-am să vorbesc Și-atunci m-am pomenit zicând: „Dar spune-mi Doamne, până când?” El mi-a răspuns: „Așa să știi: Până vor rămânea pustii Cetățile ăstui popor Și până când casele lor N-au să mai fie locuite. Până vor fi semne vădite Că țara lor e pustiită Și că nu este locuită.
12Până va scoate Domnu-afară, Pe toți cei care sunt în țară Și până când ea o să fie Precum e o mare pustie.
13Dacă se va-ntâmpla, cumva, Că mai rămâne cineva, Dintre locuitorii ei – Și-a zecea parte vor fi ei, Din rândul celor cari erau În țară și o locuiau – Și-aceștia fi-vor nimiciți, Fiind – de moarte – înghițiți. Dar după cum este păstrat Butucul, când este tăiat Un terebint sau un stejar, Poporul se va naște iar, Căci o sămânță sfântă are, Din rădăcină, a răsare.”