Isaiah 49
1 „Mă ascultați ostroavelor, Precum și voi, popoarelor Ce vă aflați în depărtare! Aflați că Domnul e Cel care, Din sânul mamei, M-a chemat Și-atuncea când M-am arătat Din al ei pântec, M-a numit.
2 O gură, El Mi-a dăruit, Precum o sabie vădită Că este bine ascuțită. Cu umbra mâinii Lui, de-ndată, M-a învelit; ca o săgeată, Bine-ascuțită, M-a făcut Și-n tolba Lui, loc, am avut.
3 El Mi-a vorbit, în acest fel: „Tu ești al Meu Rob, Israel, În care vreau a se vedea, Apoi, întreagă slava Mea, Pentru că am găsit că-i bine Ca Eu să Mă slăvesc în tine.”
4 Eu Mă gândeam, necontenit: „Iată, degeaba am muncit. E în zadar. Neîndoios, M-am istovit fără folos.” La Domnul este dreptul Meu. Răsplata Mi-e la Dumnezeu.
5 Acuma, Cel care vorbește E Domnul, care Se vădește A fi cel ce M-a întocmit, Din vremea-n care M-am găsit În pântecele mamei. El – Prin Mine – vrea, pe Israel, Precum și pe Iacov apoi, Să îi aducă înapoi, De unde i-a împrăștiat. Eu prețuire-am căpătat, În fața Domnului cel care Este tăria Mea, cea mare.
6 Domnul, astfel, a glăsuit: „E prea puțin să fii numit Drept Rob al Meu, ca să Te duci Și înapoi să Mi-i aduci Pe Iacov și pe cei pe care Israel rămășiță-i are. De-aceea-n vremea ce-o să vină, Am să Te pun să fii Lumină A neamurilor care sânt Pe fața-ntregului pământ, Pentru ca, astfel, mântuire S-aduci peste întreaga fire.”
7 Așa vorbește Domnul, Cel Cari Sfânt îi e, lui Israel – Precum și Răscumpărător – Către Cel care, tuturor Celor puternici, Rob le este, Către Cel cari a prins de veste Că e urât și – negreșit – E, de popor, disprețuit: „Toți împărații au să vadă Lucrul acesta și-au să cadă Toți voievozii la pământ, Din pricina Celui Prea Sfânt, Care Se-arată – ne-ndoios – Întotdeauna, credincios, Din pricina celui pe care, Israelul, drept Sfânt, Îl are, Căci Domnu-i Cel ce Te-a ales, E-Acela care Te-a cules.”
8 „Așa vorbește Dumnezeu: „La vremea îndurării, Eu – Pe Tine – te voi asculta. În urmă Te voi ajuta Atunci când peste-ntinsul firii Veni-va ziua mântuirii. Te voi păzi, necontenit, Pentru că Tu ești rânduit, Poporului, să-i aduci pace. Un legământ, cu el, vei face, Prin care ridica-vei iară, Din temelii, această țară, Iar moștenirea pustiită, Va fi – de Tine – împărțită.
9 Să spui prinșilor de război: „Haideți, ieșiți – acum – și voi!” Celor ce-n beznă sunt aflați, Ai să le spui: „Vă arătați!” Pășune, ei vor fi avut, Pe drumuri. Loc, pentru păscut, Pe toate coastele-o să fie.
10 De foame, nu au să mai știe. Nici sete n-au să mai simțească. Soarele n-o să-i dogorească, Iar călăuză – ne-ndoios – Le este Cel care-i milos Și îi va duce să se-adape, În locuri cu bogate ape.
11 Am să prefac toți munții Mei Și drumuri voi croi prin ei.
12 Iată-i că vin din depărtări. Iată că unii vin din țări Ce sunt în miazănoapte-aflate. Alții, din cele așezate Către apus; pe alți-i știm Că sunt veniți de la Sinim.
13 Te bucură tu, cerule! Fii vesel tu, pământule! Cu bucurie să săltați Voi, munților, și să strigați! Căci Domnul e îndurător Și-Și mângâie al Său popor. El are milă de cei care, Nenorociți, poporu-i are.”
14 Sionul zis-a: „Negreșit, De Domnul fost-am părăsit, Căci Domnul este mâniat Și-acum pare că m-a uitat!”
15 Dar poate o femeie, oare, Să-și uite pruncul cel pe care Îl alăptează? Apoi ea, Milă, de el, nu va avea, Când pruncul acelei femei E rod al pântecului ei? Chiar dacă întâmpla-se-va, Femeia a-l uita, cumva, Cu nici un chip nu te uit Eu, Pentru că tu ești doar al Meu.
16 Pe ale Mele mâini ai stat, Pentru că-n ele te-am săpat, Iar zidurile tale sânt ‘Naintea ochiului Meu sfânt.
17 Iată, aleargă ai tăi fii. Cei ce te-au pustiit, să știi – Și cei care te-au dărâmat – Afară vor fi scoși, de-ndat’.
18 Ridică-ți ochii, te rotește Și-apoi jur împrejur privește: Aceștia toți se strâng – vezi bine – Pentru că vor veni la tine.” „Pe viața Mea”– Domnu-a vorbit – „Cu ei, vei fi împodobit Și-ncins vei fi, ca o mireasă Nespus de mândră și frumoasă.
19 Ținutul tău, cel pustiit – Care fusese părăsit – Va prinde viață. Locuită, Țara, ce fost-a nimicită, Va fi din nou. Se va vedea Că strâmtă are a fi ea, Pentru cei care-au să sosească, La tine vrând, să locuiască. Aceia care-au căutat Să te mănânce ne-ncetat, Vor fi îndepărtați, să știi.
20 Află că toți acești copii, De care tu ai fost lipsit, Au să-ți șoptească, negreșit: „Locul acesta – vezi prea bine – Strâmt se arată pentru mine. Să-mi faci un loc, pe placul meu, Să pot să mă așez și eu.”
21 Când aste le vei fi văzut, Vei zice: „Cine i-a născut? Stearpă, fără copii eram Și izgonită mă găseam. Soartă de roabă am avut Dar cine, oare, i-a crescut? Eu singură, doar, am rămas. Unde erau, în acel ceas?”
22 Așa vorbește Dumnezeu: „Cu mâna, semn, voi face Eu, Spre neamurile de sub soare. Am să-Mi înalț, către popoare, Steagul, iar ele, înapoi, Pe brațe-i vor aduce-apoi Pe ai tăi fii. De-asemenea, Fiicele tale vor avea Loc, pe-ai lor umeri, când, la voi, Le vor aduce, înapoi.
23 De la-mpărați, vei căpăta Hrană și te vor alăpta Împărătese. Toți – la tine – Veni-vor ca să se închine Și au să-ți lingă fiecare, Țărâna strânsă pe picioare, Ca tu să știi cum că, mereu, Adevăratul Domn, sunt Eu, Iar cei ce n-au nădejdea-n Mine Au să rămână de rușine.”
24 „Poți lua prada celui tare? Cel prins mai scapă din prinsoare?”
25 „Se poate”– a zis Domnul. „Iată Că prada îi va fi luată Celui cari tare s-a vădit. Cel care-i prins și asuprit Scăpa-va de asupritor. Lupta-voi contra tuturor Vrăjmașilor tăi, căci voiesc, Pe ai tăi fii să-i izbăvesc.
26 Voi da asupritorilor, Să își mănânce carnea lor, Iar mustul care, în beție, Are să-i poarte, o să fie Chiar al lor sânge. Că sunt Eu, Adevăratul Dumnezeu, Toți au să știe. Vor vedea, Cât e de mare slava Mea. Vor ști că-ți sunt Mântuitor, Precum și Răscumpărător, Că sunt Puternicul pe care, Neamul lui Iacov, doar, Îl are.”