1„Pogoară-te – degrabă – până Ai să ajungi jos, în țărână, Fiică a Babilonului Și doar lutul pământului Drept așternut – de-acum – să-ți fie, Să nu ai scaun de domnie, Fecioară a Haldeilor; Pentru că-n fața tuturor, Nu vei mai fi bine văzută, Drept subțirică și plăcută.
2Ia pietrele de moară, fată, Și macină făina-ndată. Iute, marama să ți-o scoți Și saltă-ți poalele, să poți, Picioarele, să-ți dezvelești Ca peste râuri să pășești!
3Ajunge-vei descoperită, Iar goliciunea-ți dezvelită Are să-ți fie-atunci și ea. Rușinea ți se va vedea. În răzbunarea Mea cea mare, Nimeni nu va avea cruțare.”
4„Al nostru Răscumpărător Se cheamă Domnul oștilor. Apoi, Sfântul lui Israel Mai e numit, în lume, El.”
5„Așează-te-ntr-un colțișor Și taci, fiica Haldeilor! Împărăteasă, tu să știi, Precum că nu ai să mai fii. Împărăteasa tuturor – Adică a-mpăraților – Nu-ți va mai spune nimenea.
6Eram furios. Mânia Mea – Ce se vădea nemăsurată – Spre-al Meu popor era-ndreptată. Mi-am pângărit, cu bună știre, A Mea întreagă moștenire, Pentru că am găsit cu cale, Pradă să-l las, mâinilor tale. Însă, după cum am văzut, Tu nici o milă n-ai avut Față de-acel popor al Meu Și-ai pus asupră-i un jug greu. Îi era greu tânărului Și-asemenea bătrânului.
7Ai zis: „Mereu voi avea casă Și-n veci voi fi împărăteasă. Nu te-ai gândit, nici n-ai visat, Că totul se sfârșește-odat’.
8Ascultă dar, tu ce-a-nvățată, Plăcerilor a fi dedată, Cea care, fără griji, ședeai Și-n a ta inimă ziceai: „Doar eu, nicicând, prea bine știu Că văduvă nu am să fiu, Iar de copii, nici o clipită, Eu nu am ca să fiu lipsită!”
9Aceste două lucruri, iată, Ți se vor întâmpla deodată: Și văduvă tu ai să fii, Dar și lipsită de copii. Cu toate te vei pomeni Că într-o zi îți vor veni. Ele-au să te lovească tare, Cu o putere foarte mare, În ciuda descântecelor Și a vrăjitoriilor Pe care le vei fi făcut.
10În răutăți te-ai încrezut Și ai zis, mândră: „Nimenea, Nicicând, nu poate-a mă vedea!” Înțelepciunea ce-o vădeai Și cu știința ce-o aveai Te-au amăgit, încât – mereu – Ai zis: „Doar eu și numai eu!”
11Tocmai de-aceea, peste tine – Acum – nenorocirea vine, Fără ca tu să poți vedea Zorile sale. Va cădea Urgia, când nici nu gândești, Și n-ai să poți să o oprești. Prăpădu-apoi te va călca Și n-ai să poți a-l împăca.
12Poți, cu descântece, să vii, Precum și cu vrăjitorii De care tu te-ai ocupat Din tinerețe, ne-ncetat, Și poate ai să izbutești Ca vreun folos să dobândești.
13Te-ai obosit tot întrebând Și ajutoare așteptând. Să vină și să-ți țină parte Cei cari știu cerul a-l împarte, Cei care stelele pândesc, Aceia care îți vestesc – Citind numai după luni noi – Ce ți se va-ntâmpla apoi!
14Sunt ca miriștea, ca și locul Pe care îl cuprinde focul. Căci nu sunt ca niște cărbuni, Pe lângă care să te-aduni Atunci când vrei să poposești Cătând un loc, să te-ncălzești.
15Așa va fi soarta pe care, Va-mpărtăși-o fiecare Dintre acei la cari mergeai Când întrebări tu le puneai. La fel va fi și cu acei Cu cari făceai negoț, căci ei Se risipesc precum un nor, Și n-au să-ți vină-n ajutor.”