1„Să mângâiați poporul Meu!” – A zis al vostru Dumnezeu.
2„Mergeți, degrabă, să vorbiți Și în Ierusalim vestiți Că e robia lui sfârșită Și că îi este ispășită Nelegiuirea. A primit Mai mult – adică îndoit – Decât era păcatul lui, Acum, din partea Domnului.
3Strigă un glas: „Să vă grăbiți, O cale să Îi pregătiți, Domnului nostru, în pustie! Să neteziți un drum! Să fie Făcut în loc uscat, mereu, Pentru al nostru Dumnezeu!
4Văile fi-vor înălțate, Iar culmile vor fi plecate. Să se prefacă în vâlcele, De-ndat’, strâmtorile acele, Iar coastele, câmpii, să fie.
5Atuncea doar, are să vie, Să se descopere, pe dată, Slava aceea minunată, Care este a Domnului. Ființele pământului, În clipa ‘ceea, vor putea, Cu toate, de a o vedea, Pentru că Domnul, negreșit, Este Cel care a vorbit.
6Un glas a zis: „Strigă, mereu!” „Dar, ce anume, să strig eu?” – Am îndrăznit, de-am întrebat. Glasul, atunci, a cuvântat: „Asemeni ierbii, toate sânt Făpturile de pe pământ. Ca florile câmpiilor, Este și strălucirea lor.
7Iată că iarba se usucă, Iar floarea ei este pe ducă Și cade-ndată, la pământ, Când trece al Domnului vânt.” E drept, este acest popor, Precum iarba câmpiilor:
8Iată că iarba se usucă Iar floarea are să se ducă, Însă va dăinui, mereu, Cuvântul spus de Dumnezeu.
9Urcă pe vârful muntelui, Ca să vestești Sionului, Vestea cea bună. Strigă tare Să răspândești vestea, cea mare, Pân’ la Ierusalim. N-ai teamă, Ci strigă dar, de bună seamă, Să se audă-n fiecare Dintre cetățile pe care Le are Iuda-n țara lui. Spune așa, poporului: „Iată-L pe Cel care, mereu, Este al vostru Dumnezeu!
10Iată-L că cu putere vine! Porunci, în al Său braț, El ține. Iată, cu El e plata Lui, Iar răsplătirea Domnului Merge-n ‘naintea Sa. Pe urmă,
11El Își va paște a Lui turmă, Ca un Păstor adevărat. În brațe, îi va fi luat, Pe miei; la sân, El îi așează, Iar oile ce alăptează Sunt, cu blândețe, ocrotite, De El fiind călăuzite.”
12„Dar cine reușit-a, oare, Ca apele, să le măsoare? Sau cine o fi măsurat Cerul și-apoi a adunat Toată țărâna cea pe care Fața pământului o are, Iar în măsura-n care-o puse, Doar o treime se umpluse? Cine-a venit cu un cântar, Să cântărească munții? Dar, Cu cumpăna, cine-a venit, Când dealurile-a cântărit?
13Sau cine oare-a cercetat Al Domnului Duh și I-a dat Sfaturi, ca să Îl lumineze Și-n toate să Îl îndrumeze?
14Cine s-a sfătuit cu El, Să-I dea învățături astfel? Dreptatea și a ei cărare, Cine Îl învățase, oare? Cine-a putut ca să adune Și să Îi dea înțelepciune? Sau cine, oare, L-a-ndrumat, Pricepere de-a căpătat?
15Popoarele de pe pământ, Precum o picătură, sânt, De apă, dintr-o vadră. Iată, Ca praful cumpenei se-arată. Ostroavele, le saltă El, La fel ca bobul mititel, Ce este al nisipului.
16Pădurile Libanului Nu Îi ajung un foc a face, Iar ale sale dobitoace Nu pot ajunge nici măcar Spre a-I aduce jertfe-n dar.
17Popoarele de pe pământ, Ca un nimic, ‘nainte-I sânt. Nimicnicie se vădesc, Deșertăciuni se dovedesc.
18Cu cine vreți, pe Dumnezeu, Să Îl asemănați, mereu? Cu cine, oare, încercați, Pe El, să Îl asemănați?
19Meșterul – idoli – a turnat, Iar argintarul i-a-mbrăcat În strai de-argint și le-a făcut, Apoi, din aurul bătut, Câte-un șireag de lănțișoare, Împodobind pe fiecare.
20Omul sărac, un dar, gătește, Din lemnul ce nu putrezește. Cată un meșter iscusit, Să-i facă idolul dorit, Așa precum și l-a visat, Să nu se clatine vreodat’.
21Nu știți? Sau nu vi s-a făcut, De la-nceput, de cunoscut? Dar oare, nu ați auzit? Ori, niciodată, n-ați gândit Cum e pământu-ntemeiat?
22Iată, El este așezat, Mereu, deasupra cerului Ce este al pământului, Iar oamenii de pe pământ, În fața Lui, lăcuste, sânt. Cerul, l-a-ntins ca pe-o maramă Și l-a lățit – de bună seamă – Ca pe un cort, căci l-a gătit Să-i fie bun de locuit.
23Pe voievozi, El îi preface Într-un nimic. La fel le face Judecătorilor cari sânt Pe fața-ntregului pământ.
24De-abia au fost ei semănați, Abia de-s înrădăcinați, Căci la suflarea Domnului, Se uscă, iar vârtejul Lui Îi spulberă de pe pământ, Ca paiele duse de vânt.
25„Cu cine, oare, căutați, Pe Mine să M-asemănați, Să fie pe potriva Mea Și să îi fiu asemenea?” – A întrebat Cel Sfânt, apoi.
26„Priviți dar, către ceruri, voi! Spuneți acuma, ce credeți? Cine-a făcut, tot ce vedeți? Oștirile-nălțimilor Mergând după numărul lor, În șir, așa cum ați văzut, Pe ceruri, cine le-a făcut? Domnul e Cel care le cheamă, Pe nume și, de bună seamă, Nici una-n față-I nu lipsește, Căci tare, El se dovedește.”
27De ce-a zis, oare, Israel – De ce-a zis și Iacov la fel – Precum că „Iată, soarta mea, Ascunsă se vădește ea A fi, în fața Domnului, Iar dreptul meu, ‘naintea Lui, Îmi pare că este pierdut Căci cu vederea e trecut”?
28Nu știi? Sau nu ai auzit Că Dumnezeu a întocmit Pământul? El nu ostenește Și-apoi, nicicând, nu obosește. Puterea Lui este ascunsă, Nemărginită, nepătrunsă.
29Puterea Lui l-a întărit Pe cel ce este obosit, Iar pe cel cari a leșinat, Puterea Lui l-a ridicat.
30Flăcăii, toți, se obosesc, Iar tinerii se ostenesc Și iată-i că s-au clătinat.
31Dar cei care și-au așezat Nădejdea-n Domnul, își sporesc Puterea și o înnoiesc. Apoi, precum un vultur zboară. La fel ca și o căprioară, Aleargă și nu obosesc. Umblă, însă nu ostenesc.”