1Sabia Domnului – cea mare, Aspră și negrăit de tare – În acea zi, o să țâșnească Din teacă și o să lovească Leviatanul; după el, Lovit va fi-n același fel Și Babilonul; negreșit, Are să fie-atunci lovit Și șarpele fugar, de-ndat’, (Cari și „Asur” mai e chemat). Lovit va fi Leviatanul, Iar Domnul Își va urma planul, Lovind șarpele inelat (Care, „Babel”, este chemat). Apoi, precum Domnul a zis, Balaurul va fi ucis, Cel ce se află lângă mare (Și cari, „Egipt”, drept nume, are).
2În ziua ‘ceea, să cântați, Iar cântecul ce-l înălțați, Cântat va trebui să fie, Pentru cea mai aleasă vie. Iată cuvintele pe care O să le puneți în cântare:
3„Eu – Domnul – îi sunt Păzitor Și-o ud mereu, din al Meu nor. Eu o păzesc, ca nu cumva, Rău să îi facă cineva.
4Iată, nu am nici o mânie, Dar dacă voi găsi în vie, Printre butuci, tufe de spini Sau de afla-voi mărăcini, Lupta-voi împotriva lor Și pradă-i dau flăcărilor.
5Afară doar, dacă vor vrea Să cate ocrotirea Mea, Sau dacă vor dori a face, Cu Mine, chiar atuncea, pace.
6În vremile ce au să vină, Iacov va prinde rădăcină, Iar Israel o să rodească Și-apoi are să odrăslească, Umplând fața pământului, În lung și-n lat, cu roada lui.
7Dar oare, Domnul l-a lovit, Așa după cum au pățit Toți cei care îl dușmănesc Și cu mânie îl lovesc? Ucis a fost, precum erau Toți cei care îl omorau?
8Când în robie a căzut, Doar cu măsură l-ai bătut Atuncea când l-ai pedepsit. Trimis-ai vânt din răsărit Și cu puterea lui cea mare, Tu i-ai luat pe fiecare.
9Nelegiuirea săvârșită De Iacov, fost-a ispășită Și iată rodul ce l-a dat Iertarea, pentru-al său păcat: Domnu-a făcut pietrele care Erau cuprinse în altare, Așa precum e varul, până S-au prefăcut toate-n țărână. Idolii Astarteelor Și-apoi mulțimea stâlpilor Cari soarelui sunt închinați Au fost zdrobiți, iar ridicați – Din nou – în vremea ce-o să vie, Nicicând ei nu au să mai fie.
10Iată, cetatea ‘ceea care Se dovedea mare și tare, E singură și părăsită, Căci nu mai este locuită. Vițelul paște-n ea acum Și mai pășește, pe al ei drum. În ea, el se mai culcă încă, Și-ale ei ramuri le mănâncă.
11Când ramurile-i sunt uscate Rupte-s și focului sunt date. Femeile au să le-adune Și-apoi, pe foc, au a le pune. Acest popor a dovedit Că de pricepere-i lipsit. De-aceea, rău nu I-a părut, De el, Celui ce l-a făcut. De-aceea, nu i-a arătat Milă și nici nu l-a iertat.
12În vremea ‘ceea, Domnul are Să scuture roadele care Sunt de la matca Râului, La apele pârâului Egiptului. Atuncea voi – Cu toții – veți fi strânși apoi, Copii din casa cea pe care Neamul lui Israel o are!
13Trâmbița tare o să sune, În acea zi, și-o să se-adune Cei ce-n Egipt sunt surghiuniți Sau în Asiria-s fugiți. Vor merge înaintea Lui, Să se închine Domnului, Urcând pe muntele Lui sfânt, Căci la Ierusalim ei sânt.