Isaiah 26
1 Atunci – în ziua ‘ceea – are Ca să se cânte o cântare, Pe plaiurile minunate Aflate-n Iuda: „O cetate Avem, acuma” – au să spună Cuvintele ce-au să se pună În acel cântec. „Ea e tare, Iar Dumnezeul nostru are Ca mântuire să ne dea. Zid de-apărare, ne e ea.
2 Deschideți porțile de jos, Să intre neamul credincios, Neam care e neprihănit.
3 Celui care a dovedit Inimă tare, Tu îi dai Pacea pe cari doar Tu o ai, Pentru că Tu Doamne-ai văzut Că el, în Tine, s-a-ncrezut.
4 A voastră-ncredere să fie În Dumnezeu, pe veșnicie, Căci El este nemuritor Și-i Stâncă a veacurilor.
5 Pe cei cari pe-nălțimi au stat I-a risipit și-a răsturnat – Apoi – cetatea cea-ngâmfată. Jos, la pământ, a fost culcată Și tăvălită în țărână, De-a Domnului temută mână.
6 Picioarele săracilor Calcă pe ea. Sub pașii lor, Cetatea geme, apăsată, Căci e de oropsiți călcată.
7 Neprihănirea e cea care Este, pentru cel drept, cărare. Tu, cari fără prihană ești, Cărarea lui, s-o netezești.
8 De-aceea Doamne, Te-așteptăm, Pentru că vrem să Te urmăm, Iar calea judecății Tale, Voim să fie-a noastră cale. Sufletul nost’, nemângâiat, Suspină Doamne, ne-ncetat, După Numele Tău cel Sfânt, Precum suspină-al Tău pământ. Plin de suspine, el va sta S-aștepte pomenirea Ta.
9 Noapte de noapte, îmi tânjește Sufletul meu, căci Te dorește. Ești căutat de duhul meu, În mine Doamne, tot mereu, Când judecățile Îți sânt Îndeplinite, pe pământ. Toți cei de pe a lumii față, Ce este drept, atunci învață.
10 Dacă iertare-ai dăruit Celui cari rău s-a dovedit, Totuși acesta nu învață A fi neprihănit în viață, Ci se dedă numai la rău, Cu toate că în jurul său, În țară, peste toată firea, Domnește doar neprihănirea. El nu se uită-n drumul lui, La măreția Domnului.
11 Nu vede omul care-i rău, Cât e de tare brațul Tău. Dar pân’ la urmă, va vedea Râvna pe care-o vei avea Pentru al Tău popor și-ndat’ Are să fie rușinat. Focu-i va arde pe cei răi, Cari se vădesc dușmani ai Tăi.
12 Cu pace, ne învrednicești, Pe noi, Tu Doamne, și voiești Ca tot ceea ce facem noi, Tu să îndeplinești apoi.
13 O, Doamne, mulți au mai venit Și peste noi au stăpânit, Însă pe Tine Te chem eu Și pe-al Tău Nume, tot mereu.
14 Cei ce sunt morți acum, se știe, De viață plini, n-au să mai fie. Sunt niște umbre, pot a zice, Cari nu au să se mai ridice, Căci Tu Doamne i-ai nimicit Atuncea când i-ai pedepsit. Apoi, ai șters de peste fire Și dreptul lor de pomenire.
15 Sprește Doamne-al Tău popor Și-arată-Ți slava, tuturor! Hotarele țării, apoi, Dă-ni-le Doamne, înapoi!
16 Doamne, ei toți Te-au căutat Când în strâmtoare s-au aflat. Atuncea când i-ai pedepsit, Cu rugi, la Tine, au venit.
17 Ca o femeie-nsărcinată, Gata să nască, apucată De-a facerii durere-apoi, Iată, la fel am fost și noi Atuncea când eram departe Și de-a Ta Față n-aveam parte.
18 Durere mare am simțit Și-n urmă, noi am zămislit, Dar când să naștem, am văzut Că numai vânt doar am născut. Țara întreagă-i necăjită, Căci încă nu e mântuită. Nu sunt născuți, încă, acei Cari sunt locuitori ai ei.
19 Să-nvie morții tăi! Să poarte Toate-ale noastre trupuri moarte, Iar, viață-n ele! Vă treziți Cei ce-n țărână locuiți Și chiote de veselie Scoateți, săltând de bucurie! Căci roua Ta-nviorătoare Este de viață dătătoare Și-afară scoate-va pământul, Pe cei ce-și au, în el, mormântul.”
20 „Du-te popor al meu. Vei sta, Ascuns în odăița ta. Încuie ușa după tine, Câteva clipe, cât va ține Mânia cea înfricoșată!
21 Tocmai acuma, Domnul – iată – Iese din locuința Lui, Căci vrea, pe ai pământului Locuitori, să îi lovească Și astfel să îi pedepsească Pentru nelegiuirea lor. Apoi, sângele morților, Pe față fi-va arătat, Căci de pământ, afară dat, Sângele lor are să fie. Uciderile, să se știe Că nu vor fi acoperite, Ci toate fi-vor dezvelite.