Isaiah 24
1 Iată că Domnul pustiește Țara – acum – și risipește Locuitorii locului.
2 Cum s-a-ntâmplat preotului, O să se-ntâmple tuturor Celor care sunt din popor. Stăpânul va avea și el, A slugii soartă, iar – la fel – Stăpâna va păți – și ea – Precum slujnica ce-o avea. De-asemenea, cumpărătorul Va fi la fel ca vânzătorul, Iar cel care-mprumut a dat, Ca și cel cari s-a-mprumutat, Căci cel ce dă va fi la fel Ca și cel ce-i dator la el.
3 Întreaga țară-i pustiită – De tot – și este părăsită, Pentru că Domnul a dorit Lucrul acesta, negreșit.
4 Întreaga țară e mâhnită Și de puteri este sleită. Locuitorii ei tânjesc. Fără putere se vădesc Toți dregătorii ei cei cari, Peste popor, sunt puși mai mari.
5 Toate s-au întâmplat deodată, Pentru că țara e spurcată De cei care o locuiesc. Oameni-aceștia nu păzesc Legile care au fost date. Poruncile au fost călcate, Iar legământul – pus să fie Un legământ pentru vecie – L-au rupt. De el, nu le-a păsat Ci în picioare l-au călcat.
6 Tocmai de-aceea, țara lor Supusă e blestemelor, Iar ei – acum – sunt pedepsiți, Căci s-au vădit nelegiuiți. Un număr mic, doar, va putea În țară a mai rămânea, Dintre cei care – astăzi – sânt Locuitori pe-al ei pământ.
7 Trist șade mustul – părăsit – Iar viile s-au veștejit. Acei care s-au arătat Veseli, suspină ne-ncetat.
8 Tace glasul timpanelor. Sfârșită-i desfătarea lor. Gălăgioasa veselie S-a stins. A harfei bucurie A încetat, de-asemenea.
9 Nu se mai cântă când se bea Vinul cel bun. Aceia cari Băut-au doar băuturi tari, Nu le mai beau, căci li se pare – Acum – că ele sunt amare.
10 Cetățile sunt dărâmate, Iar casele sunt încuiate. Pustii sunt casele acele, Căci nimeni nu mai intră-n ele.
11 Afară se-aud glasuri care Cer vin. Nu-i nici o desfătare
12 În țară, numai pustiirea S-a-ntins și stăpânește firea. E pustiire în cetate, Iar porțile sunt dărâmate.
13 În țară este ca atunci Când scuturat este, în lunci, Măslinul, sau precum se știe Că este la cules, în vie, Când mai rămân ciorchini uitați Cari pe mlădițe sunt lăsați.
14 Cei care au să mai rămâie Vor chiui de bucurie, Iar de pe țărmul mării – iată – Are să fie lăudată Doar măreția Domnului.
15 „Să proslăviți Numele Lui, Acolo unde se vădește Cum că lumina strălucește! Aduceți laude, mereu, Pentru al nostru Dumnezeu! Ostroavele aflate-n mare Să caute, fără-ncetare, Să-L preamărească pe Acel Cari îi e Domn, lui Israel!”
16 Din marginile de pământ, Aud cum vine acest cânt: „Slavă celui neprihănit!” Dar eu îmi spun, necontenit: „O, vai de mine! Sunt pierdut!” Jefuitorii au căzut Asupra prăzi-nverșunați Și jefuiesc netulburați.
17 Groaza și groapa se-nsoțesc Cu lațul și-apoi îl lovesc Pe cel ce-n țară locuiește!
18 Cel cari, de groază, se ferește, Fugind să se adăpostească, În groapă o să nimerească. Cel cari, din groapă, se ridică, Drept pradă lațului îi pică, Iar stăvilarele închise, Care sunt sus, vor fi deschise Și clătinat are să fie Pământu-ntreg, din temelie!
19 Pământul este sfărâmat: Se rupe și este crăpat.
20 Se clatină din temelie Ca și un om prins de beție. Colibă tremurând în vânt, Pare acest întreg pământ. Cade; păcatul îl apasă; Să se ridice, nu-l mai lasă.
21 În ziua ‘ceea, Domnul are Să pedepsească oastea care Se află sus, iar pe pământ, Pe-aceia cari împărați sânt.
22 Aceștia vor fi strânși apoi, Vor fi luați prinși de război Și au să fie-ntemnițați În gherle, unde-or fi lăsați Mai multe zile-nlănțuiți, ‘Nainte de-a fi pedepsiți.
23 Luna va fi acoperită, Căci de rușine-i învelită, Iar soarele, în răsărit De groază fi-va-nvăluit. Atunci, Domnul oștirilor Are a fi cârmuitor Pe muntele Sionului, În a Ierusalimului Cetate. Ca un împărat, În strălucire-nveșmântat Și-n toată slava Domnului, Va sta cu cei bătrâni ai Lui.