1Către pustia mării, iată, E prorocia îndreptată. Precum pornește-o vijelie Din miazăzi, are să vie Și el, din țara-nfricoșată, Trecând pustia neumblată.
2Un vis grozav m-a răscolit Și multe mi-a descoperit. Asupritorul asuprește, Pustiitorul pustiește. „Elamule, hai, suie-te! Tu, Medio, hai, scoală-te Și împresoară! Am să fac După cum este al Meu plac Și va-nceta oftarea lor” – A zis Domnul oștirilor.
3Când aste lucruri le-am văzut, Inima mea s-a și umplut De mari neliniști. De îndat’, Niște dureri m-au apucat, Asemenea celor pe care Doar ceasul nașterii le are. De zvârcoliri, nu am putut Să mai aud. Nici n-am văzut Nimic, căci m-a împiedicat Tremurul ce m-a apucat.
4Inima-mi bate tot mai tare, Iar groaza-mi intră-n mădulare. Noaptea plăcerilor se-arată A fi de spaime-nveninată.
5Ei întind masa și se-așează, În timp ce străjile veghează. În jurul mesei, cu toți stau, Mănâncă liniștiți și beau… Însă de-odat’, s-a auzit Un strigăt care-a poruncit: „Sus voievozi, și fiecare Să-și ungă scutul ce îl are!”
6Căci iată ce mi-a poruncit Domnul, atunci când mi-a vorbit: „Du-te acuma și așează, Degrabă, un străjer, de pază. Acesta, grijă, va avea, Să-ți spună tot ce va vedea.”
7El s-a suit pe o-nălțime Și-a văzut multă călărime. Pe cai veneau, doi câte doi; La fel și pe măgari apoi; Și pe cămile, se zăreau Că tot doi câte doi erau. Străjerul, neclintit, a stat Și-apoi, atent, a ascultat.
8După aceea, ca un leu, El a strigat: „În turnul meu, Doamne, de pază eu am stat, Noapte de noapte, și-am vegheat!
9Mulți călăreți, eu am zărit, Doi câte doi cum au venit.” Apoi, străjerul a luat Cuvântul iar, și a strigat: „Iată acuma, am văzut Că Babilonul a căzut! Toate icoanele-s sfărmate Ș, la pământ sunt aruncate!”
10Popor al meu – cari ai luat Parte, când eu am secerat Grâul din arii – ți-am vestit Ceea ce eu am auzit Din partea Celui cari, mereu, E al oștirii Dumnezeu, Din partea Domnului, pe care, Israel, Dumnezeu, Îl are.
11Această prorocie, iată, Asupra Dumei e-ndreptată. De la Seir, în acest ceas, Mi s-a strigat: „Cât a rămas, Străjerule, pân’ au să vină Zorii cu dalba lor lumină? Străjerule, mai e mult oare, Până când soarele răsare?”
12„Iată că dimineața vine, Dar noaptea – încă – se mai ține” – A zis străjerul. „Dacă vreți Să mă-ntrebați, voie aveți. Acum, întoarceți-vă dar, Și-apoi veniți să-ntrebați iar.”
13Această prorocie, iată, E spre Arabia-ndreptată. Cei care din Dedan plecară Își vor petrece noaptea-afară, În tufele Arabiei, Căci negustori în cete-s ei.
14Grăbiți-vă, apă să dați La cei care sunt însetați! Locuitori din Tema, voi Dați pâine la fugari, apoi!
15Căci iată, toți fugari-acei Fug dinaintea sabiei, De arcul care s-a-ncordat Și cari săgeți a aruncat. Fuge-a lor ceată-nspăimântată, De lupta cea înverșunată.
16Domnul la mine a venit Și-n felu-acesta mi-a vorbit: „Încă un an – cum e cel care Un simplu simbriaș îl are – Și o să fie nimicită Întreaga slavă strălucită, Pe cari Chedarul – azi – o are.
17Dintre arcașii cei pe care El îi avea în acel ceas, Foarte puțini vor fi rămas.” Lucrul acesta, negreșit, Are să fie împlinit, Căci astfel a vorbit Acel Cari îi e Domn, lui Israel.