1„Să nu te bucuri, Israel! Să nu te veselești, defel, Precum ceilalți, căci ai curvit, Pe Domnul, când L-ai părăsit, Pentru că ai iubit o plată Ce se vădește necurată, În ale tale arii, toate, Care cu grâu sunt semănate!
2Teascul și aria nu pot Să sature, poporul tot. Mustul are să se vădească Precum că o să le lipsească.
3Iată că nu vor mai putea, În țara Domnului, să stea, Ci Efraim se-ntoarce iară, La Egipteni, în a lor țară. Va merge în Asiria, Și-acolo, parte va avea – La masă – numai de bucate Ce se arată necurate.
4Nu-I vor aduce Domnului, Vinul, ca să-l închine Lui, Așa cum cere o măsură Din jertfa pentru băutură, Căci jertfa ce-I va fi făcută N-o să-I mai fie Lui plăcută. Pâinea, pe care-o vor avea, Va fi de jale. Când, din ea, Au să mănânce-nfometați, Au să se facă necurați. Toată această pâine-a lor Va fi numai pentru popor, Căci ea, nicicând, nu va putea, În Casa Domnului, să stea!
5Ce veți voi să faceți, oare, În zilele de sărbătoare, La praznicele Domnului, Care se dau în cinstea Lui?
6Ei, ca să plece, s-au grăbit, Căci pustiirea a venit. Egiptul are să-i adune; Mofu-n morminte îi va pune. Ce au mai scump – argintul lor – Drept pradă mărăcinilor, Cădea-va. Crește-vor doar spini – În cortul lor – și mărăcini.
7Vin zile ale pedepsirii, Vin zile ale răsplătirii: Atuncea, singur, Israel Are să afle dacă cel Căruia drept proroc îi spun, Cu-adevărat este nebun, Sau dacă omul – insuflat – Drept zis-a, ori a aiurat. Din pricina nelegiuirii – Și-asemenea a răzvrătirii – Pe care tu le-ai arătat, Acestea se vor fi-ntâmplat.
8Iată că Efraim pândește Pe Dumnezeu și pregătește Lațuri, pentru prorocul Lui, Chiar și în Casa Domnului.
9În stricăciuni se-afundă ei, Precum în zilele Ghibei. Domnul are să-i pedepsească, Pentru că o să-Și amintească De făr’delegile pe care Le-au săvârșit, fără-ncetare.
10Pe Israel, când l-am găsit, Putea a fi asemuit Cu strugurii cei din pustie. Părinții lui păreau să fie Roada dintâi ce o s-apară, Pe un smochin, în primăvară. Dar iată că al lor popor S-a îndreptat spre Bal-Peor – Către acel idol scârbos – Și urâcioși, neîndoios, Ajuns-au precum s-a vădit Și cel pe care l-au iubit.
11Slava lui Efraim pălește Și încurând ea se sfârșește, Căci va zbura asemenea Precum zboară și pasărea. De naștere, nu se mai știe; Însărcinări n-au să mai fie; Nici zămisliri, de-asemenea, Atunci nu se vor mai vedea!
12Chiar dacă ei copii-și cresc, Iată că am să îi lipsesc De toți copii-aceia cari Nu vor ajunge oameni mari. Vai o să fie de acel Popor atunci când, de la el, Am să-Mi întorc a Mea privire Și n-am să mai am, de el, știre!
13Iată că Efraim, drept pradă Își va lăsa fiii să cadă. El singur are să își dea Copii-n mâna celuia Cari are ca să îi omoare!
14Doamne, le dă… Ce le dai, oare? Dă-le un pântec, ca să nască, ‘Nainte să se împlinească Vremea în cari se zămislește! Și țâțe seci le dăruiește!…
15Întreaga răutate, iată, Chiar la Ghilgal e așezată. Scârbit sunt, de acest popor, Din pricina relelor lor. Tocmai de-aceea, Eu voiesc, Din Casa Mea, să-i izgonesc. Să îi iubesc Eu nu mai pot, Pentru că, după cum socot, Sunt îndărătnici toți cei cari Se dovedesc ai lui mai mari.
16Lovit e Efraim și iată Că rădăcina e uscată. De-aceea, nici un rod nu dau Și chiar dacă copii ei au, Le voi ucide – negreșit – Rodul pe care l-au iubit.
17Acela care, tot mereu, Îmi este Domn și Dumnezeu Are să-i lepede de-ndat’, Pentru că nu L-au ascultat. De-aceea, ei se pomenesc Că printre neamuri rătăcesc.”