1„Vie mănoasă se arată Israel, dând roadă bogată. Cu cât roadele se-nmulțeau, Și-altarele lui se sporeau. Cu cât mai mult se dovedise Că a lui țară propășise, Cu-atât mai mult s-au înălțat Stâlpi și s-au înfrumusețat Spre cinstea idolilor lor.
2Inima-ntregului popor, A fi-mpărțită, se arată. Din astă pricină, el – iată – Are să fie pedepsit. Domnul surpa-va, negreșit, Altarele ce le-au ‘nălțat Și stâlpii ce i-au ridicat, În cinstea idolilor lor.
3Curând, va zice-acel popor: „Iată că, cu adevărat, Noi nu avem un împărat, Pentru că noi nu am știut, De Domnul, să ne fi temut. Al nostru împărat, apoi, Ce poate face, pentru noi?”
4Vorbe deșarte, ‘lunecoase, Și jurăminte mincinoase Rostesc cu toți, atunci când sânt Puși să încheie-un legământ. De-aceea și pedeapsa lor, Asemeni buruienilor Otrăvitoare, o să fie, Aflate-n brazda din câmpie!
5Locuitorii cei pe care Țara Samariei îi are, Uimiți vor fi, de-acei viței – Aflați la Bet-Aven – când ei Își vor jeli idolul lor. Apoi, ceata preoților – Care slujesc idolului – Vor tremura de soarta lui Și pentru casa ce-o avea Care, curând, va dispărea, Din al lor mijloc. Negreșit,
6El însuși fi-va dăruit, Aceluia cari, așezat, Este-n Asiria-mpărat Și care, drept Iareb, se cheamă. Pe Efraim, de bună seamă, Rușinea are să-l cuprindă. Rușinea are să se-ntindă Și peste-ntregul Israel, Căruia îi va fi, astfel, Rușine de tot ce-a făcut Și de ce planuri a avut.
7S-a dus țara Samariei, Precum și împăratul ei, Asemenea țăpligilor, Peste oglinda apelor.
8Toate-nălțimile, aflate În Bet-Aven, vor fi surpate, Căci Israelul – negreșit – Acolo a păcătuit. Pe-altare, au să crească spini Și tufele de mărăcini. Spre munți, atunci, vor fi strigat: „Acoperiți-ne, de-ndat’!”, Iar către dealuri, mai apoi, Vor zice: „Cădeți, peste noi!”
9Iată, din zilele Ghibei, Mereu, păcătuit-au ei, Căci Israel s-a adunat Acolo, și s-a așezat, Ca să nu îl apuce-apoi, La Ghibea chiar, acel război Cari împotrivă s-a făcut La toți cei răi, cum s-a văzut.
10De-aceea, am să-i pedepsesc Atuncea când am să voiesc. Trimite-voi în contra lor, Oștirile popoarelor, Ca să le fie pedepsită Nelegiuirea îndoită!
11E Efraim, ca o mânzată Care, la jug, e învățată, Căreia-i place-a treiera Grâul. Frumos, gâtu-i era, De-aceea, i l-am și cruțat. Dar Efraim va fi-njugat. Iuda-i pentru arat adus, Iar Iacov, la grăpat, e pus.
12Să semănați dar, negreșit, Așa precum e potrivit Neprihănirii ce-o aveți, Pentru că-n acest fel puteți Să secerați ce s-a găsit, Cu îndurarea potrivit. Desțeleniți-vă apoi, Un nou ogor, bun, pentru voi! E vremea să vă deșteptați, Pe Domnul să Îl căutați, Ca ploaia minunată-apoi, Să se pogoare peste voi.
13Dacă voi, răul, l-ați arat, Nelegiuiri ați secerat Și ați mâncat, fără-ncetare, Rodul pe cari minciuna-l are. În carele ce le-ai avut – De luptă – tu te-ai încrezut Și-n numărul vitejilor Pe cari îi are-al tău popor.
14O zarvă o să se stârnească, Poporul ca să ți-l lovească. Cetățile tale-ntărite, Atuncea, fi-vor nimicite, Căci o să fie-atunci, la fel, Precum la Șalman-Bet-Arbel, Când mama a căzut zdrobită, Fiind de-ai ei prunci însoțită.
15Iată ce va aduce-apoi Betel, din pricină că voi, Peste măsură, ați vădit Că răutăți ați săvârșit. Când zorii au să se ivească, Are ca să se isprăvească Cu cel care e așezat În Israel, ca împărat!”